Lumina galbenă, semănând cu a vechilor felinare, îl atrage seară de seară. Își amplasează cortul fix la răscruce, să poată vedea inamicii de la distanță, în caz că le vine chef să atace. Își cheamă oștile să benchetuiască alături de el și de frumoasele sale soațe îmbrăcate în rochii de plajă. Trecătorul încetinește pasul, uimit de spectacolul ce îi răsare în fața ochilor.
În ciuda zvonurilor care circulă șoptit, Hoarda de Aur e destul de pașnică. Așezată pe sute de cai (putere) sau lenevind alături de ei, suita hanului sparge semințe de floarea-soarelui pe ritmul unor melodii antrenante. Băutura curge râu, dezlegând limbi. Copiii hanului, prezenți și ei la răscruce, imită strigătele de luptă ale adulților în vreme ce rotesc pe deasupra capetelor săbii din lemn. Un câine urlă, speriat de zgomot. Trecătorul îndreaptă privirea spre înainte și grăbește pasul, convins că nu e bine să zăbovească mult în preajma hanului de la răscruce.
Poezia capturată în imagine aparține Anacondelor. Tema a fost propusă pe blogul Cartim. Textul încearcă să redea tabloul ce poate fi admirat cât e vara de lungă în deltă. Delta din Malu Roșu.
In cartierul unde locuiesc, seara de seara pe timpul verii se aduna oamenii intr-o parcare niciodata ocupata pe deplin. Isi aduc scaune, dau drumul la muzica, sparg seminte si povestesc cate in luna si in stele. Sunt genul de oameni pe care e mai bine sa te prefaci ca nu ii vezi si sa ii ocolesti. Dar atunci cand cainele lor, lasat liber, a incercat sa il atace pe Bruno, am vazut rosu in fata ochilor.
Nu mi-a mai pasat ca ei erau 50, iar eu singura, ca nu e bine sa treci pe langa ei, etc. Am urlat la ei, am injurat, am amenintat. Intai uimiti, apoi amuzati, apoi rusinati, s-au ridicat de pe scaune si au venit sa isi ia cainele inainte ca Bruno sa il faca praf.