Skip to main content

Gânduri despre viitor

Garajul abandonat era cea mai bună ascunzătoare pentru copiii care stăteau doar pe afară, atunci când părinţii erau la serviciu. Tot din acel garaj îşi luau şi necesarul de lemn, fier, prelată şi cauciuc, de câte ori le venea chef să îşi construiască fortăreţe sau corturi. Le veneau ideile pe bandă rulantă, probabil influenţaţi de poveştile pe care îmi făceam timp să le citesc pentru ei în zilele ploioase, când veneau la Ionuţ să se joace. Unii chiar împrumutau cărţi de la noi, să le termine de citit.

După ce s-au plictisit de ridicat corturi, de cioplit săgeţi şi de stricat acuarele pentru jocul de-a amerindienii, au sărit brusc la epoca medievală, la Robin Hood şi la a sa pădure. Dintre toţi copacii care creşteau în faţa blocului, ei l-au ales pe cel mai înalt. Acolo au cărat lemne sustrase din garajul abandonat, pentru a construi sediul central al grupării robin-hoodiene. Nu cred că micuţul meu arcaş avea mai mult de opt ani pe atunci.

Îmi amintesc atât de clar strângerea de inimă pe care am simţit-o în acea zi. Mă întorceam alene de la serviciu. În mână aveam o plăsuţă cu două pâini. I-am auzit vocea, am auzit că mă strigă şi am ridicat ochii spre copacul abia înverzit. Micul meu Robin Hood, în pantaloni scurţi şi adidasi, fără tricou, în vârful copacului, cu un arc în mână, pe o platformă de lemn sprijinită pe două crengi, la câţiva centimetri distanţă de firele de curent electric care alimentau cartierul.Aproape fără glas, i-am dat de înţeles că trebuie să coboare de acolo. În graba lui de a mă controla în geantă, nici nu a observat crenguţa care i-a zgâriat omoplatul drept. Nici eu nu i-am dat mare importanţă. Nu era prima zgârietură şi aveam ceva mult mai important de discutat cu el. Firele de înaltă tensiune chiar nu erau o glumă. Trebuia să înţeleagă urgent că nu avea ce căuta acolo.

La un an de la această întâmplare, peste semnul lăsat de crenguţă i-au apărut nişte aluniţe, despre care Ionuţ mi-a spus aseară: “Când eram mai mic mă gândeam deseori că acele aluniţe seamănă bine cu ţepii care îi creşteau pe spate actorului din filmul Musca şi mă întrebam în ce oare mă voi transforma. Ştiam că voi fi la fel de bun ca şi el, că vă voi alunga de lângă mine înainte de a fi prea târziu”. 🙂

Comments
  • cotos May 10, 2013 at 5:47 am

    :)) Cand esti mic faci atatea si atatea traznai. Nici nu iti trec prin cap pericolele la care te expui. E bine ca totul s-a terminat cu bine 🙂

  • Radu May 10, 2013 at 6:19 am

    Am si eu o groaza de semne pe mine, ramase din copilarie.
    Citise la 8 ani Robin Hood ? 🙂

  • Iuliana May 10, 2013 at 6:30 am

    Filmul Musca…brrr ce imaginatie au si copiii astia!
    Dar traznaile lor sunt adorabile, privite de la distanta catorva ani 🙂

  • Sonia May 10, 2013 at 7:18 am

    Faină e copilăria lipsită de griji şi legănată de poveşti.

    • mixy May 10, 2013 at 12:38 pm

      Este…. m-aş zgâria, m-aş curenta de dragul copilăriei… 😀

  • Ana Q. May 10, 2013 at 10:18 am

    De cate ori povestesti atat de frumos despre copilaria lui Ionut, imi aduc inevitabil aminte de a mea si de cat de multe traznai faceam impreuna cu ceilalti colegi de joaca. Oh da, dulce copilarie…

  • IanculescuHimself May 10, 2013 at 10:43 am

    Ionut al tau este mielusel pe langa ce aflu de la ai mei ca am facut eu 🙂

  • babymanager May 10, 2013 at 10:49 am

    Scrii superb!

  • javra May 10, 2013 at 2:28 pm

    Nu ştiam de ce am atâtea aluniţe. E clar, mă transform în muscă!

  • Mirela May 10, 2013 at 5:32 pm

    Eu cu genunchii aveam ce aveam, mereu erau juliți, am și acum o cicatrice de la patinaj. În copaci mă urcam și eu, dar nu chiar atât de sus. Frumoase vremuri, mi-a plăcut ce-ai scris. Mult.

  • adrianatirnoveanu May 10, 2013 at 7:34 pm

    Povestea asta seamana cu cele pe care mi le spune sotul meu despre copilaria lui.Clar baietii sunt haiduci,pirati si orice voinic stiut.Frumos

  • elly weiss May 10, 2013 at 8:20 pm

    Multe mai fac copiii 🙂 Bine ca n-a cazut de acolo. Sau se putea si mai rau.
    Nici nu-mi mai amintesc cate am facut…multe si ma mir ca sunt in viata… Plecam de acasa cu alti copii si mama habar nu avea pe unde eram dar nici nu se dadea de ceasul mortii, cum se intampla azi. Nu erau nici telefoane…nimic…

  • O fată May 11, 2013 at 6:24 am

    Aminitirile astea au un loc atat de special, parca ar fi inchise in cufarul bunicii. 🙂

  • alina May 11, 2013 at 10:36 am

    toate semnele de pe corpul nostru ne amintesc de nazbatiile pe care le faceam prin copilarie

  • Leapsa copilariei | Locco.Ro May 11, 2013 at 10:46 am

    […] aceste momente catre – Dani , Vlad , Costinel , Vienela , Cotos ,  Ana-Lavinia si nu in ultimul rand  Adrianei […]

  • Ei scriu, Eu citesc (9) | Insemnari … May 13, 2013 at 8:32 am

    […] Ganduri despre viitor. […]

  • […] încerca să păstrez casa cât mai curată, voi visa și voi face planuri de viitor în funcție de veștile pe care băieții mi le vor […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.