Skip to main content

Foc în pavilionul de ceai

Misterioasa lume niponă, văzută prin ochii unui personaj numit Urako de japonezi şi Aurelia de către europeni şi americani, o poveste despre două femei venind din lumi diferite, scrisă de o americană? Cât de interesantă poate fi? Am ezitat puţin, apoi m-am decis să o iau de la bibliotecă. Citisem că Ellis Avery, autoarea, a fost încă din copilărie interesată de cultura japoneză, că imediat după ce a asistat în Japonia la o ceremonie a ceaiului s-a decis să ia lecţii, că pentru a înţelege cu adevărat în ce constă această artă străveche a urmat timp de cinci ani cursuri despre ritualul ceaiului.

Aurelia, orfană de la o vârstă fragedă, ajunge în Japonia alături de unchiul său, dar nu apucă să petreacă prea mult timp cu el. Rămasă iar singură, copila se refugiază în pavilionul de ceai al maestrului Shin, unde o cunoaşte pe cea care îi va fi stăpână şi cumva prietenă o mare parte a vieţii, Yukako. Vor lupta împreună pentru păstrarea tradiţiilor străvechi, într-un moment în care Japonia întinde mâinile spre Occident, încercând să îşi schimbe faţa, hainele, obiceiurile.

Ritualul complicat al ceaiului reprezintă una dintre datinile strămoşeşti, la care Yukako nu vrea sub nici o formă să renunţe şi pe care vrea să îl transmită mai departe, chiar şi cu riscul de a fi luată în râs de cei din jur. Prin ochii Aureliei am văzut Japonia, aşa cum era ea cândva, am văzut obiceiuri de acum uitate, am văzut toate intrumentele folosite la prepararea unui ceai, camerele în care avea loc această ceremonie, modul în care era încălzită apa, l-am văzut pe Maestru îndeplinind ritualul şi am aflat care era comportamentul pe care un japonez trebuia să îl aibă în cadrul ceremoniei.

Conflictul care rupe relaţia dintre Yukako şi fata care a slujit-o atâta timp, făcând-o pe Urako să se întoarcă la New York şi să redevină Aurelia, dar şi finalul emoţionant, mi-au lăsat o umbră de tristeţe, de nostalgie. Cartea mi-a trezit dorinţa de a ştii mai multe despre Japonia, despre oamenii uluitori care trăiesc acolo, dar şi despre obiceiurile lor, despre ikebana, ritualul ceaiului şi samurai. Pentru mine, povestea celor două tinere femei nedespărţite a contat mai puţin. Atenţia mi-a fost reţinută de pavilionul în care se bea ceai, de ritualul în sine, de explicaţiile referitoare la scrierea tradiţională japoneză, de relaţiile şi conflictele dintre bogaţi şi săraci, dintre occidentali şi orientali.

Foc în pavilionul de ceai, scrisă de Ellis Avery, este o carte pe care o tot recomand, de câte ori mi se iveşte ocazia, iar autoarea scrie atât de bine, încât ai vrea să nu mai termine.

Comments
  • javra April 18, 2013 at 2:34 pm

    Citeşte “Shogun”, o să-ţi placă!
    Am înţeles, datină străveche,
    dar să studiezi cinci ani ritualul servirii ceaiului?!

    • Vienela April 18, 2013 at 2:43 pm

      Asa mi-am spus si eu in prima clipa. Apoi am citit si am aflat cat era de complicat… 😉

      • Kadia April 18, 2013 at 7:43 pm

        Bleah, shogun e o porcarie, dar cultura japoneza este incredibila. Nu cred insa ca noi, cu educatia noastra de vestici, ca sa nu zic de albi, o putem intelege prea bine. Am tot avut colegi japonezi si tare greu ne mai intelegm cu ei, desi sunt toti foarte serviabili si dispusi sa asculte si sa ajute, dar e o diferenta culturala incredibil de mare.

  • Mirela April 18, 2013 at 8:14 pm

    Eu sunt înnebunită după Yasunari Kawabata, am citit O mie de cocori (tradusă și ca Sembazuru) de mai multe ori, dar și alte scrieri de-ale lui, ți-ar plăcea (sau poate ai citit deja). ”Kikuji este invitat la o ceremonie a ceaiului unde urmează să-şi vadă viitoarea soţie. Ar trebui să fie fata care poartă un batic cu o mie de cocori. De aici începe iniţierea lui. În ceremonia ceaiului, a dragostei, a morţii, a vieţii. Iar tânărul Kikuji a ajuns tocmai în acel moment al ceremoniei când în lume nu mai există decât femei îndrăgostite.” Superb! 🙂

  • Iuliana April 19, 2013 at 4:41 am

    Am trecut-o pe lista. As fi vrut sa o pot citi chiar acum, cat inca n-am iesit de sub fascinatia cheiselor. Sigur o sa-mi placa.

  • cotos April 19, 2013 at 5:56 am

    Fascinanta lumea asta asiatica. In special cea japoneza. Sa stii ca am sa citesc cartea…

  • Rolling Ideas April 19, 2013 at 6:41 am

    Am citit-o. Sunt interesante informaţiile despre cultura japoneză, care mi pare atât de interesantă, iar finalul e neaşteptat.

  • elly weiss April 19, 2013 at 7:56 pm

    Poate ca e frumoasa povestea. Totusi nu ma atrage sa citesc nimic de genul. As prefera sa-i vad acasa la ei… desi mai mult ca sigur n-as intelege mare lucru din cultura lor care e cu totul altceva decat a noastra… 🙂 Mult mai profunda.

  • nespusdemult April 21, 2013 at 10:38 am

    Spre deosebire de japonezi, noi am sarbatyori “florile de cires” cu mici, bere si gunoaie lasate in urma!

  • […] mulți se lasă amăgiți de ea, doar pentru că și-au cumparat un bol și au făcut un ceai mimând ceremonialul, pentru că s-au jucat de-a ikebana sau pentru că au imitat, precum maimuța, câteva caractere […]

  • Ceaiul magic ce unește | Iubesc Viaţa March 23, 2014 at 8:34 am

    […] încântat de primirea ce i se făcuse, a scos din geanta de voiaj o cutie elegantă de tablă. Era ceaiul parfumat ce unește prieteni în căldura caselor, unește destine în mod neașteptat, unește arome, […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.