Skip to main content

Fără diplomație și cu multe pauze

Orice lucru serios începe cu o pauză.

S-au străduit mulți, în această viață, să mă învețe cum e treaba cu diplomația. Au eșuat lamentabil. Nu sunt cea mai sinceră ființă din univers, dar nici nu reușesc să mă prefac prea bine atunci când e cazul. De multe ori m-am trezit spunând oamenilor lucruri pe care nu doreau să le audă și nu pentru că aș fi vrut să îi rănesc, ci doar pentru că nu m-am putut abține, am gândit cu voce tare sau nu mi-am dat seama că vor înțelege altceva. Nu-s o femeie diplomată și pace! De-a lungul timpului, mi s-a spus că dau cu bâta în baltă, că trântesc mucii în fasole, că-s prea din topor, că vorbește gura fără mine, că-s prea impulsivă, că rănesc fără să îmi dau seama… Știam toate astea. Mulți au început să mă evite după ce am dat drumul cuvintelor neîmpachetate în gând, zâmbet sau dulceață. Drumul vieții mele e tot mai pustiu din acest motiv. Poate nu m-am străduit destul, poate că undeva e ceva defect, poate așa a fost scris în stele. 

Pauză cu aduceri aminte…

E dureros să știu că am fost părăsită de oameni cunoscuți în această viață, dar și mai dureros este să văd că oameni pe care îi iubesc îmi răstălmacesc vorbele, că nu au încredere în ceea ce le spun, că nu înțeleg cât sunt de subiectivă în tot ceea ce gândesc. Scriam pe blog, în urmă cu o lună, că apar cărți pe bandă rulantă în colțul meu de lume virtuală și chiar mă întrebam cine le cumpără, dacă multe dintre ele sunt doar un buchet de articole deja postate pe bloguri (exprimare elegantă, de o diplomație fantastică). Generalizam, deși nu îmi plac generalizările. Nici prin cap nu îmi trecea atunci că aș putea răni, prin acel articol, o persoană dragă mie. Nici prin cap nu îmi trecea că va uita de subiectivismul meu și de emoțiile pe care le poate transmite în scris. Nici prin cap nu îmi trecea că își va imagina, chiar și pentru o clipă, că mă refer la ea. Luați cea mai urâtă înjurătură și aruncați-o peste lipsa mea de diplomație, așa cum am făcut și eu.

Pauză de gândire.

Întrebare ce frământă creier de femeie din topor: să închei aici articolul sau să merg până la capăt și să scriu negru pe alb că Povestitoarea m-a cucerit din prima clipă, că îi știu fiecare poveste pe de rost și că, în ciuda acestui fapt (sau tocmai datorită lui?), îmi doresc din toată inima cartea ei, că vreau să ating fiecare literă atunci când mă apucă dorul de cea care mă numea -și pe care o numeam- sora mea stelară?

O altă pauză.

Dacă și acum mă înșel și, de fapt, nimeni nu și-a imaginat ce cred eu că și-a imaginat?

Pauză înainte de încheiere.

În blogosferă sunt câteva persoane pe care le citesc literă cu literă. Oricâte cărți ar scoate, eu le voi dori pe toate, chiar dacă știu deja ce ascund. Sau poate tocmai pentru că știu.

 

Comments
  • Adriana March 11, 2016 at 9:47 am

    Am mai purtat discuția asta cu tine. Ai scris vreo două articole de acest gen și am inteles perfect că nu făceai referire la mine, dar vreau-nu vreau intru în acelasi tipar și, recunosc, m-am ferit de tipare. Iar articolul tău era de bun simț, obiectiv și firesc. Eu sunt cea nefirească, încadrându-mă singură printre rânduri care nu mă atingeau, decât la nivel de coincidență. Tocmai pentru că tu știi cât de nesigur am intrat eu în această lume. Ca tine, nici eu nu-mi ascund cuvintele, dar, recunosc, mă retrag în carapacea mea, care-mi devine strâmtă, uneori. Și asta pentru că uneori conștiința îmi funcționează mai mult decât mi-aș dori. Cât despre Povestitoare, n-ar fi existat dacă nu o provocai tu. Asta e o realitate și chiar una fericita. Nu m-ai rănit nicio clipa, ar fi fost prea mult, dar ești așa pătimașă, încât, exact ca și lui Mihai al meu, îmi vine să dau sonorul la mic. Ai trăiri și de chibrit și de flamură, și chiar mă bucură articolul tău, poate chiar anulează niște pauze nefirești. În orice trebuie să existe doi, cred că am cam fost plecată o vreme. Revin, cu bucurie, ca dintr-o vacanță de unde aduc daruri cu litere pe care mi le-ai dăruit cumva. Și apropo, nu uita că am ciudățeniile mele, trăiri noi, experiențe care, poate, le gestionez când bine, când rău. Dar esențele sunt aceleași, încă „iubesc viața” și tu o știi, și nu răstălmăcesc nimic, ci doar am grijă să nu devin ridicolă precum văd eu la multi altii, din jurul meu. Mulțumesc, Vienela!

  • vavaly March 11, 2016 at 10:47 am

    Adriana si mie mi se intampla uneori sa ma caut printre cuvintele altora care cu siguranta numai la mine nu s au gandit cand au scris, ca n oi fi eu buricul pamantului. dar e in firea noastra. ir noi, astia de scriem, sau pictam sau ce mai facem, sunt prin natura noastra mai sensibili. ceea ce nu i mereu de mare folos, ca tot noi ne incarcam cu trairi in plus si ne impovaram.
    Vienela zici si tu bine ce zici cu cartile, scrisul, scriitorii. dar pana la urma fiecare e liber sa faca cum crede, sa spere.
    ai fost vreodata la Camera de Comert? Acolo unde se inregistreaza firmele noi? Sa mergi sa vezi cati oameni sunt la prima afacere, ce speranta e in ochii lor, cati clienti numara in gand. Acum, mai departe, depinde de multi alti factori daca afacerea lor va fi reusita sau nu. Dar ce e de admirat e initiatilva lor, dorinta de reusita, pasul pe care l au facut pentru a ajunge acolo.

    • Adriana March 11, 2016 at 11:00 am

      ..in cazul meu, prefer sa ma gandesc eu ca m-as inregimenta intr-unul din punctele obiective, decat sa cred ca o fac altii. Si chiar vorbesc serios, nu mai iau nimic personal, de ceva timp, și dacă mi s-ar adresa direct. Ma obosesc, cumva, toate astea. Eu chiar mă bucur de ceea ce mi se întâmplă, de o vreme, uneori cu reținere, alteori…exact cum vin, neașteptat.

      Va pup, fug, sunt in urmă cu toate.

  • Vero March 12, 2016 at 8:02 pm

    Şi mie mi s-a întâmplat să-mi fie răstălmăcite vorbele, să fiu înţeleasă greşit, să se simtă cu musca pe căciulă cineva la care nici nu mă gândisem când am scris ce-am scris. Şi tot de-o carte a fost vorba şi atunci. 🙂
    Şi mi-am tot propus să nu mai scriu pe bloguri decât diverse elucubraţii, plus câte ceva despre traducerile mele, dar uite că nu pot, mă tot îmboldeşte ceva să-mi dau eu cu părerea despre una, despre alta…
    Şi eu mă pricep să pun oamenii pe fugă. 😀 Din păcate.

  • rudia March 13, 2016 at 4:54 pm

    🙂
    Lumea virtuală e de vină! Lipsa privirii care însoțește o rostire, gestul cald care însoțește o afirmație, tonul vocii…toate dispar când vine vorba de firul rece al internetului. Și da, mai interpretăm greșit și noi, pentru că suntem oameni.
    Asta nu trebuie să rupă niciodată o prietenie frumoasă.
    Sper să pun și eu mâna pe Povestitoare! 😉

    • Adriana March 13, 2016 at 5:44 pm

      Mă repet, indiferent de situații, sau de ținta generală, eu mă înregimentez singură prin acele subpuncte. Asta nu inseamna nimic. Eu nu am interpretat greșit nimic, exact cum, sper, că deși este evident acest articol, nu cred că Vienela a interpretat cuvintele mele ca și când erau cuvinte de „om rănit”. Nu, altfel nu le-aș fi lăsat libere și la vedere, acolo unde le-am menționat. Sunt un om precaut, dar care nu vrea să-și umbrească bucuriile, și așa fragile, cu alte posibile înțelesuri. Am întâlnit-o pe Vienela într-un 1 decembrie, o femeie-domnișoară, cu tremur în glas și în ochi. Asta păstrez eu și când nu sunt de acord cu ea, de exemplu. Mai bine țineți-mi pumnii, fetelor! Eu nu eram pregătită pentru nimic din ce mi se întâmplă. Suntem un cerc de oameni frumoși, cu preocupări faine, chiar dacă unele puncte nu coincid, iar într-un fel…mai bine. Vă pup.

  • Zina March 14, 2016 at 8:00 am

    De acord cu Rudia! Pe internet comunicarea e incompletă. Privirea, zâmbetul, tonul, lipsesc cu desăvârșire și de aici apare adesea o înțelegere greșită. Poate că asta are și o parte bună, e piatra de încercare a prieteniilor virtuale. 🙂

    Săptămână frumoasă, Vienela!

  • Alex Ciocan March 14, 2016 at 5:29 pm

    Subiectivitatea este o calitate psihica pe care persoanele slabe nu o pot percepe de multe ori.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.