Îmi imaginez forma fără conţinut ca pe o gură fără dinţi, ca pe o sacoşă goală care se strânge, se mişcorează până la aplatizare, nefiind susţinută de nimic din interior. De ce cred unii că o sacoşă goală ar putea păcăli pe cineva, lăsând impresia că este plină? Cumva, înclin să nu acuz pe nimeni că ar aşeza cuvinte frumoase care nu spun nimic. Despre asta este vorba. Despre oameni care scriu frumos, dar nu spun nimic.
Nu aş spune că este indulgenţă din partea mea. Mai degrabă este înţelegerea faptului că nu toţi oamenii sunt atât de puternici sau curajoşi pe cât ne-am dori. Vine un moment în viaţă când ajungem la poarta cunoaşterii, pe care eu mi-o imaginez ca pe intrarea într-o peşteră. Câţi dintre noi vor fi destul de curajoşi pentru a-i călca pragul? Probabil curiozitatea umană ne va împinge pe toţi înăuntru, mai devreme sau mai târziu, echipaţi sau nu.
Peştera cunoaşterii are multe coridoare, unele mai luminoase, altele mai întunecate. Unii se vor rătăci prin ele şi vor căuta să iasă grabnic, fără să fi acumulat cunoştinţe. Vor fi prea speriaţi de cele văzute acolo şi nu vor reţine nimic. Alţii vor merge pe rute scurte, unde lumina de la suprafaţă atinge pereţii interiorului, scoţând la iveală baza pe care este construită cunoaşterea. Despre ei se va spune că au formă, dar nu au conţinut, pentru că vor ştii să aşeze în forme plăcute cuvintele, dar nu vor scoate la iveală idei originale, nu vor aprofunda nimic.
Puţini vor avea puterea şi îndrăzneala de a se adânci în tainicele unghere ale beznei din peşteră. Ei sunt cei motivaţi de ambiţie, însetaţi de cunoaştere, poate bine echipaţi. Sunt cei care ştiu că acolo, în aparenta beznă, se află comori pierdute ce îşi aşteaptă noii stăpâni. Despre ei nu se va spune niciodată că au formă, dar nu au continut. Ei sunt plini, sunt rotunzi, sunt ca o gură cu dentiţie completă, perfectă, ca o sacoşă umplută cu de toate.
Oare îi putem condamna pe cei care nu reuşesc să treacă de primele cotloane ale peşterii cunoaşterii? Avem noi puterea de a-i judeca pe cei care nu au acumulat destulă informaţie în timpul petrecut în peşteră? Ştim noi ce i-a făcut să plece atât de repede de acolo? Ne putem noi imagina ce anume i-a speriat, făcându-i să renunţe? Nu ştim. Şi când nu ştim, poate e bine să ne abţinem de la a judeca.
Cred şi eu că cel mai bine este să nu judecăm, dar în acelaşi timp, ştii de câte ori m-am întrebat dacă are vreun sens blogul meu şi dacă am realmente ceva de spus. Nu am găsit nici acum răspunsul, dar mă mai consolez cu ideea că au fost situaţii şi în istorie, când forma a precedat conţinutul, cu speranţa că-l va atrage.
Cine ştie şi cine judecă?
Ehe, Vienela! Se poate filozofa la nesfarsit pe aceasta tema. Marea problema este, cred eu, ca majoritatea covarsitoare a oamenilor se teme intr-un fel sau altul de cunoastere, asta fiind doar varful aisbergului.
Eu nici nu-mi dau seama cum scriu! Am spus-o, gata! De judecat, nici nu mă gândesc, am făcut-o cândva, nici eu nu știu de ce. Acum e istorie.
Dar îmi dau seama cum desenez/pictez/modelez/creez. Știi, când sunt atentă la formă, exprim cu dificultate ce mi-am propus. Și reciproca. De cîte ori lucrez un portret, așadar ceva concret, dacă vreau să-i scot trăsăturile definitorii în evidență, mă abat de la stilul meu, de la forma care-mi e ca o semnătură, atentă fiind la caracter. Uneori îl las așa, alteori intervin în favoarea esteticii, dar atunci nu mai e personajul care mi-a pozat, devine cu totul altceva. Să fie asta… arta?! O bună prietenă filoloagă îmi spune mereu că stilul bate conținutul. Dar eu caut și povestea. ;)
Eu doar ma intreb daca oamenii care scriu frumos fara sa spuna si fara sa transmita nimic o fac pentru ei insisi sau pentru ceilalti?
Altfel, ma straduiesc sa nu judec. Nu-mi iese intotdeauna, dar ma straduiesc…si am si eu “cunoasterile mele” de care ma tem a ma apropia…
Cunoasterea nu este accesibila tuturor. Nu-i putem condamna pe cei care dau bir cu fugitii. Nu toti au puterea de a ” vedea” ceea ce vad. Nu e un pleonasm, este sublinierea ideii ca multi vad, putini inteleg.
eu niciodata nu mi-am pus intrebarea daca scriu frumos de dragul de a scrie. de fapt nu sunt foarte sigura ca scriu foarte frumos :))). pur si simplu scriu pentru ca imi place, pentru ca am ceva de spus, de impartasit. si pentru ca fara scris, viata mea ar fi mult mai goala.
Păi, dacă sunt probleme cu dinții lipsă, există implanturi dentare, proteze… :D
Redevennd serioși, nu toată lumea poate străbate și scormoni peștera aceea. Important e că fiecare să-și găsească drumul care să-l ajute să fie fericit.
Dupa parerea mea sincera, cunosterea nu e de loc ca o pestera, ci e ca biotopul unui atol de coral viu,
Rudolph, esti o adevarata comoara! Iti multumesc!
Vedem marea, dar nu-i cunoastem adancimile!
Cunoaşterea, într-adevăr, nu-i o peşteră căreia nu-i cunoaştem adâncimea (oare de ce mă face să râd imaginea asta?), dar cu atât mai puţin un atol… Habar n-am ce e, dar mi-aş imagina-o mai curând ca pe o pădure deasă prin care, ca să răzbeşti, trebuie să-ţi faci singur loc cu maceta.
Nu m-am gandit niciodata ce-ar fi cunoasterea…
Dar stiu ca exista oameni care sunt autosuficienti, au impresia ca stiu totul… nu stiu cat au si muncit pentru asta dar stiu si oameni care nu stiu mai nimic si chiar nu-i intereseaza sa stie mai mult. Cat despre scris doar de dragul de-a scrie…vinovatii sunt(em) multi :)