Skip to main content

Dor de mare

Nu știu de ce, dar în această dimineață m-am trezit cu un dor de mare cumplit, sfâșietor. Poate am visat ceva sau poate că strălucirea nefirească a soarelui de februarie m-au dus cu gândul la o zi din luna iunie a anului trecut. Atunci m-am trezit dis-de-dimineață și l-am silit pe Mihai să lase căldura patului pentru când vom fi acasă. Aveam atât de putin timp la dispoziție și atât de multe de făcut. După o cafea băută în grabă lângă tonomatul hotelului, pașii noștri s-au îndreptat către plajă. Eram singurii nebuni care, în acea zi înnorată, cutreierau pe nisipul ud și rece. Singurii care se bucurau de vremea nu foarte prietenoasă cu turiștii. Care turiști? Că stațiunile erau goale, magazinele închise, terasele inexistente.

Dor de mare. Astăzi, ca și anul trecut, știu sigur că, de vom pleca tot la mare în vacanță, vom alege o perioadă mai puțin aglomerată, în care să ne bucurăm singuri de natură, de măreția apelor nesfârșite, de cerul plumburiu, de nisipul moale și rece. Spre deosebire de anul trecut, acum mi-ar plăcea să îl iau și pe Bruno cu mine, chiar dacăMihai continuă să susțină că ne-ar da peste cap toată vacanța, că nu e un câine care să se comporte exemplar și pe care să îl poți lăsa singur în camera de hotel sau să îl iei cu tine chiar oriunde mergi. Da, are dreptate, Bruno e un sălbatic, un needucat, un căpos, dar e câinele meu și îl vreau cu mine oriunde merg.

 

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.