Skip to main content

Din oglindă mă privește o străină

Schimbările pe care le facem în mod voit, din dorința de a mai presăra un praf de condiment peste viața liniară, ar trebui să ne aducă zâmbete. Și bucurie. Și emoție. Ecou după ecou mi se adună în minte gânduri despre ceea ce simte omul atunci când alungă ceea ce îl deranjează și pune, în schimb, ceea ce îi dă o stare de bine. Zâmbesc. Umbra unei proaspete amintiri mă face apoi să râd în hohote. Mă privesc în oglindă. Sprâncenele iau forma semnelor de întrebare. Gura se strâmbă a dezaprobare. Cine-i tipa care mă studiază ca pe un animal nemaivăzut, dar aparent inofensiv?

Încerc să-mi scutur pletele, să alung imaginea din oglindă. Părul rămâne pe poziții, căci a fost fixat cu un gel de bună calitate. Mișcarea bruscă m-a amețit. Sau eram deja cu capul în nori pufoși? Pe naiba! O săptămână nu am fost eu. Nori cenușii au coborât până deasupra capului, mi s-au strecurat în urechi și în nări, mi-au cotrobăit prin cotloanele minții, mi-au furat tot ce aveam mai de preț, apoi au ieșit prin ochi sub formă de lacrimi amare. Când am reușit să mă echilibrez, era deja târziu. Din adâncul ființei mele dispăruseră curajul, bucuria și speranța.

O carcasă umblătoare, asta devenisem. Mă trezeam dimineața devreme, îmi așezam pe chip masca zâmbitoare și aruncam în hău, acolo unde altădată avusesem stomacul plin de fluturi, sorbitură cu sorbitură, balsamul dulce-amărui numit cafea. Îmi pieptănam părul cu mișcări mecanice, fără să îl văd cu adevărat, așa cum nu îmi vedeam ochii, nasul sau gura. De aproape 30 de ani pletele îmi curgeau, în valuri mai mult sau mai puțin încrețite, nițel dincolo de umeri, pe spate. Tot de atâta vreme purtau aceeași culoare – acaju peste acaju peste acaju peste acaju peste acaju…, mergând pe alocuri, la vârfuri, până spre negru.

Am nevoie de o schimbare, urla întreaga mea ființă, încercând să se reîntregească. Îmi vreau înapoi fluturii, și zâmbetul, și viața. Mă vreau pe mine înapoi, scânceam neauzit, cu genunchii strânși la pieptul în care inima abia mai ticăia. Tunetele aduse de norii cenușii îmi replicau, bubuitor: ce să faci cu tine? dă-ți masca jos și privește-te cu adevărat! cine ești tu? Speriată, am întins mâinile tremurânde spre chipul care mă privea din oglindă. Chiar așa. Cine sunt eu? Cine aș putea fi?

După ce furtuna (din paharul cu apă) a trecut, mi-au rămas privirile pironite în zare, acolo unde curcubeul încerca să îmi facă semne de toate culorile. Atunci am știut cine am fost și cine vreau să fiu. Am ales schimbarea. O schimbare de fațadă, căci în interior îmi readunam, lustruite și parfumate, bob cu bob, tot ceea ce crezusem că se pierduse: curaj, bucurie și speranță.

Iată-mă astăzi din nou la oglinda din care mă privește o străină. Râde înveselită, cu toate că sprâncenele au forma semnelor de întrebare și gura se strâmbă a dezaprobare.

Comments
  • Diana December 17, 2018 at 1:06 pm

    Te-ai tuns! 🙂 Am inceput sa scriu comentariul in “rubrica” datelor de identificare! Deh, iubesc parul lung si m-ai luat prin surprindere. 🙂 Ce curaj ai avut! Pentru Bruno esti la fel – as zice sa-l crezi pe el si nu oglinda. 🙂
    Poti sa fii cum credeai ca poti fi (cum cred ca si esti, cand te vad ceilalti, in mod direct)! Daca vrei si “freza” aceea… baga degetele prin par si zburatatceste-l, da-l cu gel si gata!
    Uau! Nu ma mir ca din oglinda te priveste o straina – in cateva saptamani va veti obisnui una cu cealalta. O schimbare radicala! Sa stii ca mie-mi place cum a iesit schimbarea. Sa fii sanatoasa si lacrimi sa ai doar cand râzi cu pofta! 🙂 Parul creste, anii se aduna… Sa se adune multi-multi-multi!

  • […] – “Wha’ll be King but Cherlie?”. Au trecut trei săptămâni de când m-am tuns. Dacă vezi că am momente de nebunie, de ce nu mă împiedici să fac tâmpenii? îmi întreb […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.