Skip to main content

Diferenţa dintre viaţă şi moarte

Mă întrebam cândva ce anume îi determină pe unii să devină vânători, să hăituiască şi să ucidă animale nevinovate. Au trecut de mult vremurile în care  omul vâna pentru a se hrăni, pentru ca familia să îi supravieţuiască, cel puţin în anumite zone ale pământului.

După ce am aflat povestea lui Charlie Vandergaw, fost vânător împătimit, transformat brusc în mare iubitor de urşi, am ajuns să mă întreb când era mai uman, mai limpede la cap şi mai responsabil. Am urmărit timp de trei ore o emisiune despre acest om şi despre pasiunea care i s-a transformat în obsesie.

După ce a vânat mulţi ani urşii din Alaska, Charlie a trecut în extrema cealaltă, de mare iubitor şi apărător de urşi. La cabana ascunsă într-o pădure din sălbăticia Alaskăi, unde îşi petrecea şase luni din an, se adunau familii de baribali şi urşi grizlly, dornici să se înfrupte din crochetele cu care Charlie îi atrăgea. A petrecut neştiut de nimeni mai mult de 15 ani în compania urşilor sălbatici, hrănindu-i şi jucându-se cu ei.

 

 

Când vestea despre Paradisul urşilor a ajuns la urechile populaţiei şi ale autorităţilor, situaţia s-a schimbat total. Legea interzice hrănirea animalelor sălbatice, iar el o încălca zi de zi. Oamenii s-au revoltat, temându-se că urşii, obişnuiţi cu hrana primită fără efort, vor începe să viziteze şi alte cabane, punându-le vieţile în pericol. Autorităţile l-au percheziţionat, l-au urmărit, l-au avertizat să se oprească.

 

 

Mă uitam la filmuleţe şi mă temeam clipă de clipă pentru viaţa acestui om, care stătea liniştit pe scaun în mijlocul familiilor de urşi, de parcă ar fi fost singur în curte. Îi intrau în casă, stăteau cu el la masă, îl însoţeau chiar şi la wc-ul din curte, unde nu avea uşă, iar uneori îl loveau mai tare decât era el dispus să recunoască. Cameramanul Richard Terry, cel care a petrecut un întreg sezon alături de Charlie filmându-l, a primit un musafir în wc-ul din curte şi s-a ales cu izmenele sfâşiate, asta după ce un alt urs îl muşcase de picior.

Charlie Vandergaw refuză să se lase comparat cu Timothy Treadwell, cel care a fost omorât şi mâncat parţial de urşii grizlly pe care îi urmărise şi studiase timp de 13 ani. Susţine că el nu merge în căutarea urşilor, ci aşteaptă ca ei să vină pe teritoriul său, iar asta face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Îi ştie pe toţi, le-a pus nume, le cunoaşte comportamentul şi îi stăpâneşte cu un simplu băţ. Sau, mai corect spus, făcea toate astea înainte de a se hotărî să închidă Bears Haven, acum câţiva ani, când şi-a dat seama că este prea bătrân pentru această joacă (are mai mult de 70 de ani). Probabil a fost influenţat şi de amenzile usturătoare pe care le-a primit, ca şi de sentinţa de închisoare cu suspendare primită.

Rămâne întrebarea: cum ajunge un om într-o asemenea situaţie? Ce îl poate determina să îşi rişte viaţa clipă de clipă, trăind alături de animale sălbatice imprevizibile?

 

Comments
  • Szasz Sebes Paul December 3, 2012 at 3:53 pm

    Ai perfecta dreptate

    • Vienela December 3, 2012 at 4:09 pm

      Serios? :)))))

      • Hapi December 3, 2012 at 5:35 pm

        Doamne cata dreptate ai :))))

        • Vienela December 3, 2012 at 5:39 pm

          Mereu am dreptate sau scriu frumos. :)) Paul stie… :))

          • GCM December 3, 2012 at 6:39 pm

            A uitat de “sa treci si pe la mine” si de atentionarea pe facebook: “ti-am lasat comentariu”. Saracu’ Hi5 cate victime a facut…

          • Vienela December 3, 2012 at 7:10 pm

            Este de apreciat ca intra mereu primul aici. La inceput ma cam suparam pe el, dar apoi am facut cercetari pe facebook si mi-a trecut. :))

          • Hapi December 4, 2012 at 10:33 am

            Ce sa fac sa vina Paul si pe la mine ? 😀

  • Andra December 3, 2012 at 4:35 pm

    :-O eu una cred ca trebuie sa ai si o doaga sarita pe undeva… altfel nu-mi pot explica…

    • Vienela December 3, 2012 at 7:02 pm

      In restul timpului, cand nu statea cu ursii, se ocupa de sotia lui, de copii (care erau adulti), iar familia nu se mira de aceasta pasiune, desi multi prieteni il ocoleau.
      Urmarind emisiunea, simteam ca as vrea sa incerc si eu. Dar cum am stins televizorul, m-am trezit la realitate. :))

  • Hapi December 3, 2012 at 5:36 pm

    Raspunsul meu este PASIUNEA.
    Toti avem o pasiune pentru ceva. Unii ne-o dezvoltam, alteori o sufocam.
    Ce ne-am face daca am deveni toti vanatori si niciunul protectori?

    • Vienela December 3, 2012 at 7:04 pm

      El seautoproclama protector, dar de fapt le facea un rau acestor animale, care isi pierdeau capacitatea de cauta mancare. Cei care se obisnuiau sa viziteze si alte case erau impuscati fara regrete.

      • Hapi December 4, 2012 at 10:33 am

        Completare- pasiune o consider la cei care-si dedica viata salvarii animalelor,protejatii lor
        Restul sunt doar vanatori
        vanatorii din punctul meu de vedere sunt domninati de instincte primare-. Asta nu e un compliment

  • cotos December 3, 2012 at 5:38 pm

    Are ceva curaj domnu..Eu unul nu cred ca as fi in stare sa il mangai pe Baloo…

    • Vienela December 3, 2012 at 7:05 pm

      Curaj nebunesc, as spune. Daca ar fi fost ursi dresati, probabil mi-ar fi placut sa ma joc alaturi de ei, dar astia erau imprevizibili.

  • Vladimir December 3, 2012 at 6:14 pm

    S-a sactisit omul de umani si civilzatie si s-a retras la tara? Multi umanii sunt mai imprevizibil si mai plicticosi decat ursii, eu il inteleg. Si daca o sa-l omoare obiectul pasiunii, ce daca? Pana il omoara omul e fericit :). In plus se califica la crima pasionala :)).

    • Vienela December 3, 2012 at 7:08 pm

      Ceva de genul asta spunea si el. Am 70 de ani, mi-am petrecut o mare parte din viata alaturi de ei, daca se intampla nu regret nimic.
      Nu stiu daca se incadreaza la crima pasionala, ca ursii iubeau mai mult hrana uscata pentru caine, pe care el o oferea cu generozitate. :)) Pe el il mai lesinau cu cate o laba, din cand in cand.

  • Radu December 3, 2012 at 6:31 pm

    Pur şi simplu nu ştiu!
    Dar e foarte frumos…

    • Vienela December 3, 2012 at 7:05 pm

      E frumos, pe mine ma captivase. Dar m-am trezit repede. :))

  • Javra December 3, 2012 at 6:49 pm

    Hapi are dreptate. Vienela, tu n-ai niciun hobby? Doar familia iti poate face viata frumoasa? Interesanta e intoarcerea cu 180 de grade petrecuta in mintea individului. Asta mi se pare mai interesanta.

    • Vienela December 3, 2012 at 6:54 pm

      Normal ca am si eu pasiunile mele. Despre unele povestesc aici, pe altele le tin ascunse, dar nici una nu imi pune viata in pericol. Probabil omul simte ceea ce simt motociclistii care zboara pe sosele. Ii inteleg partial, dar nu stiu daca as cauta moartea cu lumanarea.

  • Anda December 3, 2012 at 7:37 pm

    Nu mi se pare chiar atat de iesit din comun aceasta pasiune pentru anumite animale. Am cunoscut o multime de oameni absolut obsedati de caini sau pisici sau iepurasi, probabil e aceeasi simpatie, dar indreptate care un animal cu care s-a familiarizat el: ursul. Mai ales ca Alaska e un loc destul de izolat, unde e usor sa te simti singur si sa-ti cauti companie chiar si mai … ciudata. Cel putin asta e explicatia mea.

  • pandhora December 3, 2012 at 8:52 pm

    ma intreb ce l-a facut sa-i iubeasca si nu sa-i mai ucida…
    vinovatie sa fie?
    poate ca dragostea pentru ei si riscul asumat sa fie un fel de penitenta…

  • DANAP.RO December 4, 2012 at 3:22 am

    Si eu am acelasi raspuns ca Hapi: pasiunea. Dar despre omul-lup ce parere aveti?http://www.antena3.ro/life-show/media/in-premiera-omul-care-traieste-si-vaneaza-cot-la-cot-cu-lupii-125357.html
    Sau de Dian Fossey, care a trait printre gorile (si a murit de mana uneia)?

    • Vienela December 4, 2012 at 6:01 am

      Mai era un nene, imi scapa numele lui acum, care traia printre lupi, ba chiar isi luase si sotia cu el.
      Dana, crezi ca e normala aceasta pasiune? Nu cumva este impinsa la limita?

    • Rudolph Aspirant December 8, 2012 at 6:34 pm

      Dian Fossey nu a murit ucisa de o gorila ci de o lovitura de machete in cap in propriul ei dormitor, arma fiind luata dintr-o agatatoare unde era expusa pe un perete din sufrageria casutei unde locuia in Rwanda.

  • zdwub December 4, 2012 at 5:11 pm

    Adrenalina…pasiune si putina nebunie:))

  • spanac December 5, 2012 at 10:38 am

    ala s-a saturat de oameni saracul. si nu-l condamn…
    dar sa stai cu ursii aia… na, e frumos acolo la cabana, si mie mi-ar placea sa stau la o cabana in munti. evident musai sa am net altfel as turba dupa 3 zile.
    dar nu sa-ti vina ursii sa-ti ia din farfurie sau sa te molfaie de picior cand esti pe tron… asa ceva nu se face!

  • elly weiss December 5, 2012 at 9:00 pm

    Nu stiu ce sa spun. Fiecare cu placerile lui. Probabil te plictisesti si de vanatoare la un moment dat. Cum te plictisesti de multe in viata. Nu cred ca e vorba de vreun mare curaj. Pur si simplu ii placea sa vada ursii langa el, cred ca si asta tot un fel de vanatoare era, la alt nivel… Nu folosea gloante, folosea mancare. 😉

  • Pikachu şi un tort | Iubesc Viaţa January 19, 2013 at 7:37 am

    […] Ar fi amuzant să am şi un scaun  în care să mă tolănesc, imaginându-mi că sunt la fel de curajoasă precum Charlie Vandergaw, cel care a trăit atâţia ani alături de urşii sălbatici din Alaska. […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.