Skip to main content

Dependenții

Enunțul  probei cu numărul patru din competiția Superblog (ați citit articolele mele?), purtând numele Tentații (i)rezistibile, își începe enunțul așa: “Pornind de la tema filmului “Tentații (i)rezistibile”, te invităm să ne scrii într-un articol cum crezi că se derulează viața de zi cu zi pentru cei care se confruntă cu o dependență, oricare ar fi aceasta”. Filmul prezintă povestea a trei dependenți de sex. Întâmplarea a făcut ca exact în ziua în care s-a anunțat proba, Vladen să îmi vorbească despre un alt fel de oameni dependenți.

Bolnavii de cancer, de talasemie sau aplazie medulară. Unii nu au nici o șansă încă din start. Tipul de cancer și mutația care l-a provocat le spune medicilor ce șanse are bolnavul. Prioritari vor fi întotdeauna cei care au mai multe șanse de supraviețuire. La fel procedează și cei care donează. Le vor oferi ajutor celor care pot fi vindecați. Unii aleg să doneze bani celor care cer, alții fac mai mult de atât. Eu tocmai atrăsesem atenția pe facebook asupra unei fete bolnave de cancer, care avea nevoie de bani pentru o nouă operație.

Sunt buni și banii, dacă avem de unde să dăm. Le pot prelungi sau chiar salva viețile. Însă putem face mult mai mult de atât pentru unii dintre ei, fără mari eforturi. Am putea salva mult mai multe vieți! Acești bolnavi sunt dependenți de noi! Viețile lor depind de bunăvoința noastră și de un efort minim. Pe internet sunt bloguri scrise de oameni bolnavi, oameni care și-au povestit chinurile, durerile, speranțele, oameni care au murit, lăsându-și pe bloguri cuvintele, pentru ca noi, cei care am rămas, să mișcăm ceva.

Unul dintre ei a fost Gherman Cezar, un tip pe care leucemia acută limfoblastică nu l-a speriat, nu i-a răpit simțul umorului și care, în clipa în care a aflat că nu se mai poate face nimic, nu s-a gândit la tinerețea lui pierdută, ci la mama care va suferi până la sfârșitul vieții pierderea lui. Nu am citit foarte multe articole (încă) de pe blogul lui, dar m-a captivat.

Alt băiat tânăr, învins în lupta cu boala, a fost Daniel Răduță. Blogul lui încă există. Cuvintele lui sunt acolo, nemuritoare. De la Vladen și de la el am aflat despre transplantul medular, despre faptul că “ÎNSCRIEREA în registrul donatorilor de celule stem înseamnă recoltarea a 2 fiole de sânge (cam cât se ia pentru analizele periodice de sânge) care se analizează și se păstrează în bancă. Donarea efectivă de celule stem are loc doar atunci când sangele donatorului a fost găsit ca fiind compatibil cu al unei persoane care are nevoie de transplant. Doar atunci donatorul vine și donează celule stem”. Nici recoltarea de celule stem nu este cu mult mai complicată.

Dependenții! Bolnavii sunt dependenți de noi, de solidaritatea noastră, de umanitatea noastră! Putem oferi viață cu eforturi minime! Nu vorbim aici de cazuri separate, de un bolnav sau doi. Vorbim de toți cei cărora le-am putea salva viețile, de cei mulți, care speră să găsească donatori, oameni care să le ofere VIAȚĂ! Vorbim de oameni care se uită la occidentali, sperând ca și românii noștri să meargă fără teamă să doneze, așa cum se face în țările civilizate!

Mulți dintre cei care mă citesc sunt bloggeri. Poate că nu veți merge să vă înscrieți la aceste bănci. Dar haideți să facem împreună ceva, ca lumea să afle că ele există, așa cum există și oameni dependeți de compasiunea noastră. Haideți să povestim lumii despre aceste bănci, să îndemnăm oamenii să doneze celule stem, să salvăm vieți! Haideți să nu așteptăm până când oamenii vor afla de aceste bănci de nevoie! 

Persoanele cu vârsta între 18 şi 45 de ani şi cu o stare de sănătate generală bună se pot înscrie pentru a deveni donatori voluntari de celule stem hematopoietice. Cei înscrişi în Registrul Naţional al Donatorilor de Celule Stem Hematopoietice pot dona până la vârsta de 60 de ani. Mai multe detalii despre donarea de celule stem (care nu implică nici un risc pentru donator) găsiți aici.

 

 

Comments
  • Sonia October 8, 2013 at 10:05 pm

    Am urmărit povestea lui Daniel. Cu speranța că se va întâmpla o minune. Și că tinerețea lui va învinge. Din păcate nu a fost așa.
    Uneori mă gândesc că medicina nu evoluează la fel de repede ca bolile. Și că cele din urmă o îngenunchează. Uneori parcă nici nu mai am încredere în ea. Celule stem par a fi o speranță. Și uneori doar și numai speranța ajută. Dacă aș fi eligibilă nu aș ezita să donez.

  • Alexandra Ali October 8, 2013 at 10:31 pm

    Acești bolnavi sunt dependenți de noi! – total de acord cu tine, Vienela!!!!!

    Tatal meu a murit de cancer – la plamani. Sunt deja 4 ani de atunci. Mama tocmai s-a operat – cancer de col uterin, stadiu incipient. Pentru unul s-a gasit o solutie, pentru celalalt nu s-a putut face nimic. Si, totusi, ajutat de familie si prieteni, de credinta lui a trait inca 2 ani de la aflarea diagnosticului, cand i se mai dadusera doar 6 luni. A murit impacat si simplu, cu o rasuflare si durerea nu a mai fost. De ce? Pentru ca am fost alaturi de el si atunci cand medicii ne ziceau sa-l internam. Bolnavii (de orice fel de boala) au nevoie de noi langa ei: de dragoste, atentie, respect si de realizarea faptului ca nu sunt neputiinciosi, nu sunt singuri.

    Sper ca in curand sa se gaseasca si un remediu pentru cancer si alte asemenea boli care pur si simplu ingenuncheaza sufletul omului, pe langa trup si minte.

  • javra October 8, 2013 at 10:39 pm

    Eşti generoasă, ca întotdeauna. La proba nr. 4 ar trebui să ţi se acorde un plus peste punctajul maxim.

  • Mihaela Dămăceanu October 9, 2013 at 4:14 am

    Ce dreptate ai, Vienela! Nu ştiu cum ne fură viaţa asta şi nu mai găsim în noi prea multă atenţie pentru aceste probleme atât de grele şi copleşitoare. Şi eu aş dona dacă aş fi eligibilă. Trebuie să verific lucrul acesta.
    Şi sper ca acestei cumplite boli să i se găsească odată leacul!

  • Gabriela October 9, 2013 at 5:36 am

    Uite, o idee foarte interesanta! Bolnavii sunt dependenti de afectiunea celor din jur. Mi-a placut. Uneori un simplu gest poate schimba, daca nu lumea, cel putin o lume: a celui care avea nevoie de acel gest. Aceasta e o perspectiva corecta asupra vietii.

  • Irealia October 9, 2013 at 6:20 am

    E cutremurător prin ce trebuie să treacă cei bolnavi și cei care le sunt alături, dar neputincioși să schimbe ceva. Întâmplarea face că, la începutul anului, o prietenă din copilărie a avut de înfruntat lupta asta groaznică alături de soțul ei, aici, la Tm. Și știu și-i înfiorător. Am citit câteva rânduri pe blogul lui Cezar, m-au răscolit… mi-s familiare cuvinte ca aplazie, ecriză… Sunt copii mici în spital, lumea-i nedreaptă…

  • psi October 9, 2013 at 6:27 am

    mi-ai cam luat suflarea, aşa de dimineaţă şi recunosc că nu mă aşteptam la o aşa abordare. 🙂
    ce vreau să spun este însă că sunt mulţi oameni care suferă în tăcere şi că odată implicat într-o astfel de acţiune, te căleşti într-un fel nedorit. ştii câte refuzuri şi câtă nepăsare este în jur de fapt? din păcate eu am aflat… e jupuire multă şi pentru cel care luptă cu morile de vânt ale sistemului, ale nepăsării, ale… off…

  • Ana-Maria October 9, 2013 at 6:42 am

    Atata vreme cat acolo sus nu se schimba nimic…”acolo sus” insemnand oamenii ce iau decizii si de a caror semnatura depinde viata unui om…e cam degeaba sa vrei sa schimbi ceva…nu tu Vienela , ci vorbesc la modul general.E adevarat ca perseverenta duce la lucruri contructive…nu neg asta,dar am sentimentul ca trebuie schimbate mentalitati,inainte de toate.Cand parinti disperati merg sa cerseasca clemeta pentru copiii lor bolnavi si sunt dusi cu vorba , pana cand isi arata “recunostinta”,nu cred ca se va schimba prea mult , ceva…desi au inceput sa se vada miscari catre bine si in tara asta.
    Desigur , exista medici si oameni inimosi…ma inclin in fata lor , care au decis sa duca lupta singuri sau ajutati.Un astfel de om special este cardiologul fiicei mele.
    Dar astfel de oameni,uneori , se nasc unul la 1000 de ani…ce facem cu restul?

    Ai scris atat de frumos….m-a atins,m-a cutremurat si m-a topit…Cum scria javra,mai sus , meriti un plus de punctaj la proba asta…esti un om minunat,Vienela!

  • belgianca October 9, 2013 at 6:49 am

    Uite ca mi-ai amintit ca vroiam sa ma inscriu. Nu mai stiu de ce nu mi-am dus gandul la sfarsit, dar o sa reiau cercetarea si ma pun pe listele de donatori.

  • Radu October 9, 2013 at 7:00 am

    Din pacate nici eu nu mai sun eligibil! Am facut o incercare prin mai si am aflat! 🙁
    Miscator ca intotdeauna articolul tau!

  • Adriana October 9, 2013 at 7:12 am

    …aseară l-am citit şi m-a cuprins o nelinişte. Cu adevărat eşti aşa cum te văd: o luptătoare, un om care simte cuvântul “prevede” decât “prea târziu”. Toţi ştim câte ceva despre asta, dar puţini sunt în stare să meargă…aşa benevol.Felicitări, Vienela!

  • Andreea D. October 9, 2013 at 8:02 am

    Mi s-a pus un nod în gânt citind rândurile tale. Da ei sunt dependenţi de cei din jurul lor, de zâmbetele şi încurajările lor, prin cei din jurul lor mai gâsesc puterea să fie încrezători şi să încerce să învingă boala!
    Din păcate parcă tot mai des aud de cazuri în care tinerii sunt încercaţi de cancer! 🙁

  • Petala Calatoare October 9, 2013 at 8:58 am

    Dependenta…un cuvant caruia nu-i constientizam prea multe sensuri… Un articol de nota 10!

  • adelinailiescu October 9, 2013 at 10:19 am

    Nu suntem toti dependenti de viata? Si uite ce repede na da uneori cu tifla, ne taie portia brusc, nici de sevraj nu ne lsa timp…
    Foarte bun articolul!

  • Cris-Mary October 9, 2013 at 1:35 pm

    Noi am facut un pas mic saptamana asta si am mers sa donam sange dar din pacate eu am fost refuzata pe un ton deloc prietenos de o doctorita care era deja nervoasa dupa jumatate de ora de munca. Si eu sper ca multi din cei care pot ajuta sa o faca pentru ca intradevar e nevoie si pentru ca putem salva o viata!

  • giovanny8989 October 9, 2013 at 3:37 pm

    Bolnavii intotdeauna sunt dependenti de cei din jurul lor, familie, prieteni, in special de afectiunea acestora, chiar daca intr-un final ei se sting si nu mai sunt printre noi…

  • Adrian Manea October 10, 2013 at 2:18 pm

    Ce as putea sa mai adaug? Oricum e greu de comentat acest subiect, mi se strange pielea pe mine.

  • Rudolph Aspirant October 11, 2013 at 7:42 pm

    Si eu cred ca sunt dependent de sex, dar incerc sa ma las. In alta ordine de idei, desigur ca acest articol ridica un alt fel de problematica si priveste problema dependentei dintr-un unghi mult mai uman empatic, deoarece o trateaza la figurat, descriind asa numita dependenta de afectiune, si nici nu descrie de fapt o dependenta reala, pt ca pt a indeplini criteriile de dependenta trebuie sa se instaleze si toleranta, adica acel soi de mecanism fiziologic care comunica corpului ca atunci cand primesti o substanta de care esti dependent intr-o cantitate cu care corpul e deja obisnuit, acea substanta nu mai are efectul scontat de dinainte si trebuie crescuta doza, insa vasta majortate a oamenilor lumii se multumesc toata viata si cu un strop de afectiune, sau chiar cantitati variabile de afectiune, uneori chiar din ce in ce mai mici, mai ales, de ex, daca traiesc mai mult si toti ceilalti oameni dragi afectuosi din jurul lor decedeaza, desi desigur exista si o minoritate oarecum nesatula de afectiune intr-un stil infantil, adica un stil care e total normal la un copil mic sub 4 ani, dar la adulti deja devine cam neobisnuit, si acestia pot intr-adevar cere din ce in ce mai multa afectiune chiar fara a oferi mare lucru in schimb decat sa fie cocolositi si ocrotiti si iubiti si apreciati asa total aiurea chiar toata viata, dar din fericire astia sunt ff putini. Cat despre oamenii bolnavi, zau, exact de afectiune au ei nevoie in primul rand si nu de tratament ca lumea, dar desigur afectiunea e mai ieftina plus face pe altii sa se simta mai bine, pe cand tratamentul adecvat costa ceva mai mult, (si in tratament nu intra doar pastilele sau 1 singur medic stralucit, ci intreg programul de ingrijiri bio-psiho-sociale care trebuie coordonat in jurul unei persoane bolnave, si care adesea nu depinde de acel medic stralucit nici daca ar fi in practica privata.)

  • elly weiss October 17, 2013 at 8:43 pm

    Intotdeauna m-a uimit cat de mult vorbim…si nu stiu cat facem, poate mai nimic. Ne cutremuram asa, oleaca, cand citim si dupa 10 minute am si uitat. M-as inscrie acolo…insa de la intentie pana la fapta eu stiu cat mai este? Si eu am avut doi bolnavi de cancer in familie. si stiu ce inseamna. Mai stiu insa si ca tot ce s-a incercat in cazul unuia n-a dus la nimic, doar la o scurta amanare…Insa a avut noroc de o familie mare si iubitoare care a fost langa el pana in ultima clipa. Ai scris minunat dar inclin sa cred ca oamenii tot cand se lovesc de necazuri ajung sa se intereseze despre ce e de facut…

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.