Skip to main content

Definind oamenii dintr-o privire

      Putem defini oamenii dintr-o privire? Uneori da, alteori nu… De câte ori stau la coadă la supermarket obişnuiesc să studiez oamenii din jurul meu şi mă întreb ce fel de viaţă duc. Mă uit la felul în care se poartă, la ceea ce au în coş şi încerc să îmi imaginez ce meserie au, cum sunt ei în familie sau în societate.

      Cel mai greu este când văd bărbaţi obosiţi, gârboviţi, cu ochii lipsiţi de strălucire, nepăsători la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Îmi dau seama că au fost şi ei tineri cândva, probabil erau veseli, plini de viaţă şi de speranţe, ştiau că pot câştiga orice luptă. Probabil au alergat după fete, au dansat la chefuri şi s-au bătut la colţul blocului, cu zâmbetul pe buze.
      Văd femei încercănate, îmbufnate, ţipând nervoase la copii. Le văd uitându-se de două ori la preţul unui produs înainte de a se hotărî dacă să-l pună în coş sau certându-se cu soţul care ar vrea să cumpere o bere. Ştiu că aceste femei au avut cândva 18 ani, ştiu că roiau băieţii în jurul lor, ştiu că râdeau tot timpul, că nu ieşeau din casă pâna nu se găteau trei ore la oglindă. Ştiu că au cunoscut iubirea şi că l-au aşteptat pe Făt-Frumos cu calul alb.
      Văzându-i acum atât de trişti sau nepăsători mă întreb unde a dispărut tânărul care avea curaj să înfrunte lumea cu mâinile goale şi când s-a transformat copila blândă şi visătoare într-o scorpie cicălitoare? Mă întreb dacă îşi dau seama că s-au transformat, că viaţa nu le-a oferit tot ce speraseră, dacă sunt apăsaţi de regrete sau îşi continuă drumul fără să privească în urmă?
Puteti defini oamenii dintr-o privire?
Comments
  • Pop romy May 2, 2012 at 4:15 pm

    Nu cred ca stiu ei ca daca ar sti nu s.ar mai purta asa nu?

  • Accesorii bijuterii handmade May 2, 2012 at 4:26 pm

    si eu ma apropii de varsta la care simt ca viata nu mi-a oferit ce visam la 18 ani dar inca mai am suflet de copil am ramas neschimbata si fizic si psihic, refuz sa ma adaptez la o anumita varsta asa cum fac cei din generatia mea pe care nu-i mai recunosc dupa ani si ani
    e ironic ca acum 10 ani voiam sa par mai matura, si acum vreau sa raman ca acum 10 ani

  • Diana Bocai May 2, 2012 at 4:27 pm

    Eu asta ma intreb cand sunt in metrou, dar mai mult ma intristeaza.

  • Ionut Sultana May 2, 2012 at 4:40 pm

    iNTERESANTE GANDURI,si sa stii ca si eu de multe ori imi pun aceeasi intrebare,poate visurile lor nu li s-au implinit,dar sa stii ca nici nu lupta ca sa aiba un viitor mai bun,sau macar sa zambeasca 🙂

  • Ionut Sultana May 2, 2012 at 4:41 pm

    A…. si am uitat:SI EU IUBESC VIATA !!!
    ESTE CEL MAI FRUMOS DAR CE-L AVEM PE PAMANT !

  • Rozy BumBushka May 2, 2012 at 8:14 pm

    Este cel mai frumos articol al tau , pe mine m-a impresionat enorm. De multe ori fac la fel, ma uit la cate o batranica care abia merge si mi se face o mila.. eu cred ca erau un pic mai fericiti oamenii in trecut, se multumeau cu ce aveau, nu erau ca acum, hapsani dupa bani si plini de stres. In ziua de azi putini stiu sa se distreze, sa se bucure de viata. De exemplu, ma intreb cati dintre oamenii de pe strada se opresc vreodata din drumul lor(stresat) si admira peisajul din jur: muntii, cerul, raurile…

  • Aniela Deby May 2, 2012 at 10:32 pm

    Toate au disparut..odata cu timpurile!

  • vienela May 3, 2012 at 3:34 am

    Multumesc pentru apreciere, Rozy. Sunt tot mai putini cei ce se opresc sa admire un copac inflorit sau forma norilor pe cer, iar aia sunt priviti ca niste ciudati.
    Batranii stiu ca nu mai au mult timp la dispozitie si nici la ce sa mai spere, dar ma gandesc la oamenii de seama mea care si-au pierdut sperantele…

  • vienela May 3, 2012 at 3:35 am

    Multi dintre noi batjocoresc acest dar minunat.

  • vienela May 3, 2012 at 3:37 am

    Intr-adevar, Ionut, oamenii nu mai lupta, si-au pierdut increderea, iar asta mi se pare foarte grav.

  • vienela May 3, 2012 at 3:39 am

    Este deprimant să vezi în jurul tău feţe care nu mai zâmbesc…

  • vienela May 3, 2012 at 3:44 am

    Cred ca sunt foarte putini cei carora viata le-a implinit visurile avute la 18 ani, dar lupta nu s-a incheiat… Fizic ne schimbam chiar daca nu vrem, dar psihicul ar trebui pastrat tanar mereu…

  • vienela May 3, 2012 at 3:46 am

    In acest caz ar fi niste fericiti, sa nu-si dea seama ca au fost doborati… Poate nu mai spera la nimic…

  • vienela May 3, 2012 at 3:49 am

    Ciudat este ca avem cu fiecare zi care trece mai multe facilitati, mai multe lucruri care sa ne usureze viata si totusi din ce in ce mai putin timp. Alergam dupa bani, uitand sa hranim si sufletul.

  • Radu May 3, 2012 at 5:58 am

    Mda, fscilitsti care ne umplu timpul si golesc portofelul 🙂

  • vienela May 4, 2012 at 8:18 am

    In teorie sunt facute sa ne usureze viata, dar de fapt…

  • Un suflet inocent.... May 4, 2012 at 1:49 pm

    EU FAC 20 DE Ani si simt ca ma acresc, ca ma sting…

  • vienela May 4, 2012 at 9:48 pm

    Sub nici o forma nu ai voie sa gandesti asa la 20 de ani, cand viata este atat de frumoasa!

  • Micky May 7, 2012 at 10:32 am

    E frumoasa viata cu toate greutatile si incercarile ei. Eu am 28 de ani si de la 10 singura pe lume. Nu a fost usor, dar m-am agatat de fiecare experienta a vietii pentru a ma educa si a evolua. Depinde cum privim lucrurile, sa ne invatatam pe noi si pe cei din jurul nostru sa vedem partea buna a lucurilor si sa speram ca putem schimba ceva. Sunt din pacate si oameni care nu apreciaza ce au si nici macar nu accepta o tragere de maneca, sunt oameni care lasa lucrurile sa curga de la sine si nu se implica ei in decizii si in gestionarea propriei vieti, dar sunt si oameni care stiu ce vor si las ceva in urma lor. Sa iubim viata, felicitari vienela

  • vienela May 7, 2012 at 4:18 pm

    M-am infiorat citind comentariul tau. Chiar singura, singurica ai ramas?
    Cei care nu apreciaza ce au sunt tocmai cei ce au avut mereu si considera ca li se cuvine sa aiba totul.
    Sa apreciem ceea ce avem si sa incercam sa pastram!

  • Micky May 8, 2012 at 5:17 pm

    Multumesc… asa este ai mare dreptate vienela…nu am vrut sa intristez – am ramas fara parinti, fara un camin la o varsta frageda, te simti singur cand vin sarbatorile, cand ai nevoie de o imbratisare, cand ai o problema, dar nimeni nu mai poate aduce inapoi pe cei dragi, asta e viata si cineva acolo sus are grija de fiecare. Important e sa fim puternici, sa ne incurajam, sa credem in noi chiar si cand nimeni altcineva nu mai crede, sa tragem cu dintii pentru visele noastre si sa realizam ca ceea ce traim este unic si irepetabil si ca suntem responsabili de alegerile noastre. Te urmaresc cu drag, toate cele bune…

  • vienela May 9, 2012 at 6:27 am

    De necrezut… Felicitari pentru ceea ce ai devenit!!! Nici nu am curaj sa te intreb cum te-ai descurcat in toti anii copilariei.

  • rusoaica August 11, 2015 at 2:59 pm

    Hihi, eu am obsesia asta cam oriunde mă duc, cred că e unul din jocurile mele preferate, să stau și să analizez oamenii, să le ghicesc viața, faptele, gândurile… Și cel mai adesea, să le inventez povești pe loc: domnișoara X cumpără lumânari, în mod SI-GUR nu pentru vreo înmormântare, ci pentru că plănuiește să-și invite iubitul la o cină romantică..sau, poate le topește, îi place ei să sculpteze în ceară..sau poate o enervează să o suprindă o pană de curent în beznă.. sau poate yoga? :))
    La fel ca și tine, îmi pun și eu adesea întrebarea asta, cum au ajuns oamenii răi să fie oameni răi? Cum au ajuns ursuzi, cruzi, nepăsători? N-au fost și ei copii, cândva? Ce fel de copilărie au avut, ce i-a putut ucide spiritual într-atât?
    Eu, când întâlnesc un astfel de om care inspira teamă, care intimidează, mi-l imaginez întotdeauna copil. Când îl vezi ca pe un copil care dă furios din mâini și țipă isteric că te dă afară, sau rânjește crud că îți taie salariul, parcă te bușește și râsul :))) Și parcă nici așa intimidată nu te mai simți.
    Oricum, consider de mult că cea mai mare crimă împotriva unei ființe umane este să-i răpești copilăria, să i-o alterezi, să i-o distrugi, să i-o pervertești. Copilăria e unul din izvoarele mele inefabile de energie pură, atunci când simt că nu mai pot. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă n-ar fi fost atât de frumoasă…

    • Vienela September 7, 2015 at 8:10 am

      Cred ca sunt unul dintre putinii nebuni care nu se supara daca trenul, autobuzul, avionul… are intarziere. Imi ramane mai mult timp sa studiez oamenii. :)))
      Ha, ha, nu-i rea ideea. Citisem candva despre nu stiu care personalitate ca isi imagina omul pe wc, scremandu-se. Iti dai seama cat de amuzanta devenea scena? :)))
      Despre copilarie si despre cum ne este sau nu distrusa s-ar putea scrie inca vreo 500 de carti fara ca subiectul sa fie pe deplin acoperit.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.