Skip to main content

De ce valul se împrăștie pe mal…

Nu m-aș fi gândit niciodată că un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… mi-ar putea trezi atât de multe emoții, dar iată că se întâmplă în direct și în reluare, zi de zi și clipă de clipă, fără pic de răgaz. E semn că ies prea rar din orașul meu, că îmi ofer mult prea puține momente de relaxare departe de grijile cotidiene. Astăzi (3 iunie 2016)… aș vrea să zboare timpul mai repede. De fapt, unde zboară timpul, când zboară? Și cât de mari îi sunt aripile pe care le întinde către zări necunoscute? Mă gândesc… să plec în căutarea răspunsurilor, să mărșăluiesc până acolo unde cerul se sărută cu pământul. Închid ochii și îmi imaginez scena: întinsă pe nisipul ud, mângâiată de soarele blând al dimineții, imortalizez clipa într-o fotografie preferată…, o fotografie de milioane… de like-uri, o fotografie virală. Mă întorc apoi în casă… și îmbătrânesc cercetând fiecare detaliu, în căutarea timpului pierdut.

Sper… să îmi iasă în cale melcul ce ascunde în adâncul său chemarea sirenului. Întâlnindu-l, mi-aș lipi urechea de casa lui și m-aș lăsa vrăjită de glasul venit din alte lumi. Poate aș uita că prin Ploieşti… nu-s prea multe de văzut, iar prin blogosferă… nu am destul timp să mă plimb. Poate aș răspunde sirenului cu un citat/proverb favorit… “Învățătura e ca înotul pe râu în sus: cum te-ai oprit, cum te aruncă valul înapoi”. I-aș spune că pisicile mele… disprețuiesc apa. M-aș asigura astfel că nu le trage în abisul mării. Nici câinele meu… nu ar avea ce căuta acolo. Sirenul trebuie să fie numai al meu, să mă poarte în lumea lui și să îmi spună de ce marea e mare, de ce valul se împrăștie pe mal, de ce melcul îi păstrează cântecul ascuns în cochilia dură, de ce – dintre toate – m-a ales pe mine…

Jurnal de femeie simplă, pagina 92, are fotografia unui melc pământean, găsit prin Mica Romă.

melc

Comments