Skip to main content

Daţi punguţa cu doi bani

Alegea cu grijă boabele de fasole uscată, le împingea într-o parte pe cele stricate şi le arunca în castron pe cele bune, în timp ce fetiţa i se juca printre  picioare, prea mică pentru a fi pusă la treabă, prea mare pentru a fi lăsată în pătuţ. Nimeni nu ştie cum s-a întâmplat, dar ne putem imagina. Bunica mea a scăpat o boabă de fasole pe jos, iar mama, care umbla de-a buşilea pe sub masă, a pus mâna pe ea. Îmi pot imagina cum s-a jucat cu acea bobiţă, cum a pus limba pe ea, încercând să îi afle gustul, înainte de a se hotărî să o bage în nas.

Nu a spus nimănui de boaba pe care nu reuşea să o scoată, boabă  care îşi găsise locaşul perfect într-una dintre nări. În căldura şi umezeala de acolo, bobiţa de fasole s-a dezvoltat frumos şi a încolţit. Abia când firul verde a început să crească şi să îi gâdile nasul, în drumul lui spre lumină, mama s-a plâns că are ceva în nas. A fost nevoie de intervenţia medicului pentru a elibera nara de bobiţa buclucaşă.

Nu degeaba toţi doctorii avertizează că trebuie să ferim copiii de obiecte mici, de jucării care pot fi dezasamblate uşor, măcar până pe la vârsta de 3 ani. Şi atunci, ce îi poţi oferi copilului de ziua lui, când are doar doi anişori, pentru a-i face o bucurie?

Fiind primul nepot, mama mea a avut multă răbdare cu Ionuţ şi mereu a încercat să îl surprindă, să îi facă daruri deosebite. În ziua în care băiatul meu a împlinit doi ani, mama mi-a adus o casetă, pe care m-a rugat să o pornesc în timp ce ea stătea ascunsă în hol, nevăzută de copil.

Casetofonul a pornit şi în cameră s-a auzit vocea mamei mele, care citea clar, cu intonaţie, povestea Punguţei cu doi bani. Ionuţ, auzind vocea, a început să strige bucuros că a venit mamane (cum îi place lui să îi spună). Nu o vedea şi asta îl debusola puţin. Se uita de la unul la celălalt, neînţelegând unde este mamane, de unde vine vocea ei.

După agitaţia din primele clipe, povestea a început să îl atragă, iar el a uitat de tot. Stătea pe un scăunel, cu ochii la casetofon şi asculta vocea mamei mele, care îl făcea să râdă de cate ori spunea:

“Cucurigu, boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!”

Văzând ce succes a avut cu această casetă, mama s-a mai înregistrat pe câteva, iar Ionuţ a ascultat cu aceeaşi plăcere, până pe la 5 ani, Albă-ca -zăpada, Cenuşăreasa, Fata babei şi fata moşului şi multe altele.

 

Comments
  • Ana Q. December 4, 2012 at 8:02 am

    Vai ce idei frumoase a avut mama ta. 🙂 Bine de stiut, caci inca se mai pot aplica. :*
    Cred ca fiul tau a fost un copil tare iubit si indragit.

    • Vienela December 4, 2012 at 9:15 am

      Da, cam asta am vrut sa spun. Copiii se pot bucura de lucruri marunte, care nu costa nimic.
      Era si foarte cuminte si lipicios, nu aveai cum sa nu il iubesti. :))

  • Minnie December 4, 2012 at 8:48 am

    Chestia cu boaba de fasole mie mi-a adus aminte de alta patanie a copiilor mei! La un moment dat nu mai mergea videoul! Facusera din el “pusculita” de bani! Erau numai monede în el!

  • Ana-Maria December 4, 2012 at 9:11 am

    Excelenta ideea mamei tale! 🙂
    Fiu-meu si-a bagat o margica in nas…chin si munca pana am reusit sa o scoatem… :))

    • Vienela December 4, 2012 at 9:13 am

      Baiatul meu s-a inecat cu o bucatica de sorici odata, l-am invartit tinandu-l de picioare pana am ametit, ca sa poata scapa de ea. Am indurat o spaima vecina cu nebunia atunci.

      • mixy December 4, 2012 at 9:21 am

        fata mea nu mânca mâncare, deci nu s-a atins nici de mărgele !

      • Ana-Maria December 4, 2012 at 10:48 am

        Apropos de chestia cu capul in jos si tinut de picioare….si fiu-meu avea activitati de astea de a baga in gura tot felul si de a se ineca cu ele , mai ales cu mancarea pe care nu o mesteca bine si o cam inghitea precum pelicanul 😀 Asa ca m-am jeluit la doctor si mi s-a spus ca , atunci cand se intampla problema , sa il apuc de picioare si sa il tin cu capul in jos 😀 Mnoa , marturisesc acum si sper sa nu fiu decazuta din drepturile parintesti , am facut-o de cateva ori si…e buna metoda , parole!

        • Vienela December 4, 2012 at 11:03 am

          Eu mi-am dat seama tarziu, intai i-am bagat degetul pe gat, de l-am si zgariat. :)) Sper sa nu citeasca cine nu trebuie ce scriem noi aici. :))

  • adelinailiescu December 4, 2012 at 9:22 am

    Eu eram mai hi tech, nu ma rezumam la boabe de fasole, inghiteam doar bile de rulmenti! Destul de multe! Noroc ca ieseau pe partea cealalta la fel de usor.:)Cred ca ar fi putut sa ma caute prin casa cu magnetul.:))

    • Vienela December 4, 2012 at 11:00 am

      Deci te-am putea numi Doamna de fier pe tine. E bine de retinut. :))
      Bilele de rulmenti de dadeam baietilor, a isi repare caruturile care mai tarziu s-au transfomat in placi de skateboard. :)) Primeam in schimb multe ture de bicicleta. :))

  • melly December 4, 2012 at 9:43 am

    Si noi am fost obsedati de orice fel de boabe, monede, lucruri micute etc. Cât de minunat este sa ai o bunica aproape, din nefericire fetita mea nu se poate bucura de astfel de momente…

    • Vienela December 4, 2012 at 11:01 am

      Ionut trimitea mancarea nemestecata in stomac, dar jucarii nu inghitea. :))
      Inca ii mai placea sa o asculte pe mama vorbind. Are un fel placut de a povesti, de parca ar fi la teleenciclopedie. :))

  • Alexandra Cristea December 4, 2012 at 10:45 am

    Cât de faină e ideea cu înregistratul pe casetă. Aş da orice să-i mai pot auzi glasul bunicii mele, spunându-mi poveşti!
    Apropo de asta, ţin minte că am stricat vreo două casete cu Queen, pe care le tata le îndrăgea tare mult, căci m-am gândit că vocea mea ar suna mult mai bine înregistrată pe ele… :)) Păcat că nu le mai am…ar fi fost o sursă de râsete şi voie bună.

    • Vienela December 4, 2012 at 11:02 am

      Eu am avut un soc prima data cand m-am inregistrat si mi-am auzit vocea. Cantam cantecele Angelei Similea si ale Andei Calugareanu. :))

  • coco December 4, 2012 at 12:33 pm

    a mea cam inghitea diverse :)…nu stiu cum le gasea , era tare hranace si ducea tot la gurita !

    • Vienela December 4, 2012 at 12:42 pm

      Eu imi amintesc doar de un os de peste, caruia i-am dat drumul pe gat, de am fost la un pas de moarte. :))
      Acum ne e usor sa ne amuzam, dar o clipa de neatentie poate costa enorm cand e vorba de copii mici.

  • CARMEN December 4, 2012 at 4:30 pm

    ce aventura cu boaba de fasole! eu am crezut ca sunt doar bancuri,ca-ti poate incolti usturoiul in ureche, sau boaba de fasole in nas :)) dar iata ca… Bine ca s-a rezolvat rapid si mamica ta nu a ramas cu urmari neplacute!
    Cat priveste inregistrarea povestilor pe casete, asta a fost si metoda mea de a-mi culca fetitele 🙂 Le citeam in fiecare seara inainte de culcare cate o poveste si, de multe ori, cu gandul la treburile nerezolvate in gospodarie sau obosita fiin, nu aveam totdeauna dispozitia ideala de a intona cu farmec povestile citite. Asa ca, atunci cand aveam chef, seara tarziu, cand era liniste in casa si puii dormeau deja, ma inregistram citind povesti. Seara, fetele porneau casetofonul si treceam doar sa inchid veioza si sa opresc banda, atunci cand cele mici, erau deja in lumea viselor 🙂 Este o amintire tare draga fetelor mele 🙂

  • zdwub December 4, 2012 at 5:09 pm

    Frumos si original cadoul 🙂

  • Vladimir December 4, 2012 at 6:22 pm

    O singura data imi aduc aminte ca m-am inecat mai rau. Dar eram mai mare, vreo 16 ani. Si taica-miu m-a apucat cumva din spate de mi-a zburat tot din gat. Am aflat ulterior ca se numeste manevra Heimlich. Dar e buna doar pentru adulti. La copii sunt altele, inclusiv aia cu atarnatul cu capul in jos care este preferata (Heimlich le-ar rupe sternul sau coastele ca-s prea plapanzi). Stiu ca cel mai rau este sa-l pleznesti pe inecat peste spate. Cica asta infige si mai rau obiectul in gat. Tot el mi-a facut instructia asta. I se parea lui ca trebuie sa stiu :D. Dar n-am avut inca ocazia sa ma dau cu ea.

  • Nice December 5, 2012 at 7:07 am

    Eu nu am avut un asemenea instrument in copilarie, povestile mi le spunea bunicul, live. El m-a crescut si a inventat o gramada de istorisiri pentru mine, care mai de care mai fantezista. Si avea si darul povestirii…iar asta ma entuziasma cel mai mult. 😛

  • elly weiss December 5, 2012 at 9:10 pm

    Ideea mamei tale a fost foarte buna. Povestea putea fi ascultata de mai multe ori 🙂
    Noi aveam o matusa, sora tatei, care ne spunea povesti cand eram mici. N-a avut copii si ii eram tare dragi. Am locuit cu ea in copilarie…pana pe la vreo 8-9 ani…si ne spunea o multime de povesti. Povestea frumos. Dupa aceea n-a mai fost nevoie, preferam sa le citesc…

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.