El intră. Cu mâna dreaptă îndepărtează o pânză de păianjen. Le priveşte pe rând, uimit. Ele se ridică încet, neauzit. Mâinile se întind spre trupul tânăr şi viguros, dornice să zgârie, să sfâșie carnea fragedă, să guste sângele curat. Din obrazul lui dispare orice urmă de culoare. Își dă seama că a făcut o mare greșeală intrând în dansul vrăjitoarelor. O asemenea enigmă ar trebui să rămână pe veci nedezlegată.
-Chemarea voastră, mărețelor, e cu mult mai puternică decât voința mea. Știu că împotrivirea este inutilă. Vreau totuși, înainte de a închide ochii, să vă ofer un dans incendiar. Mi-am petrecut întreaga viață întru perfecționarea lui, de parcă intuiam că va sosi momentul când voi întâlni ființele care să-l merite.
Dama de cupă își netezește rochia bălțată, își pipăie coafura pentru a se asigura că e intactă, apoi face semn către suratele sale, cerându-le să aibă răbdare. Dama de caro împinge într-o parte lucrurile din fotoliu pentru a face loc trupului său planturos. Dama de pică ridică nepăsătoare din umerii înguști și își rezeamă cotul de pervaz. Dama de ghindă rămâne în picioare, țeapănă, încordată, mult prea serioasă, ca un poster electoral rătăcit într-un club.
-Vom face terapie de grup, doamnelor. Vom intra în tunel împreună, evitând orice știre venită prin căști. Lumea va fi a noastră și numai noi vom fi întreaga lume, ca-ntr-un sistem cu circuit închis. Mă voi lăsa din nou vrăjit de cântul vostru. Îmi voi legăna trupul tânăr în ritmul respirației voastre. Voi face totul pentru a vă dărui dansul suprem.
Damele zâmbesc galben, plictisite de lungul discurs. El observă. Tremură necontrolat. Închide ochii. Mâinile i se ridică încet. Ating, ca din întâmplare, pânza de păianjen țesută prin colțuri. Își face din ea pelerină. Pășește pe vârfuri. Se apleacă lasciv. Mâna stângă mângâie gâtul cald, acolo unde o venă se zbate speriată. Își dă capul pe spate, zâmbind eterului. Ritmul dansului se întețește pe nesimțite. Tăcerea din încăpere e fierbinte, palpabilă.
Pânza străvezie îl învăluie, îl dezmiardă, îl amețește. Își întinde bratele. Pelerina se desface și scoate la iveală mușchii ce se zbat cadențat. Damele uită să respire. Trupul tânăr se rotește impetuos în jurul vrăjitoarelor, năucindu-le. Pânza de păianjen le înfășoară imperceptibil. Prinse în coconul uriaș, damele respiră precipitat, încercând să inhaleze aburul ce încă mai iese din ceaun. Au nevoie de puteri sporite pentru a rupe învelișul fin, însă atât de dur. Poțiunea magică nu poate străpunge bariera.
-Ei, doamnelor, este că nu aveți nici un carnet miraculos la îndemână, nici un grimoar din care să aflați ce trebuie făcut? rânjește el, satisfăcut că le-a momit ușor.
Ochii reci ai vrăjitoarelor se fixează asupra lui, ca o mașină ce a găsit un singur loc în parcare. Ghearele ies la iveală – ascuțite și dornice să sfâșie carnea fragedă, albă. Dinții parcă se antrenează pentru a mușca. Nimeni nu știe dacă se încleștează de furie sau de teamă. Ar vrea să urle, însă în interiorul coconului vocile vrăjitoarelor nu au nici o putere. O mânie demențială pune stăpânire pe ele, dar neputința le îngenunchiază.
-Știți, doamnelor? Când eram copil, bunica îmi spunea mereu să stau departe de casa cu mansardă, căci acolo se petrec multe fărădelegi. Dar, cu cât insista mai mult, cu atât trezea mai tare în mine curiozitatea bolnavă de a vedea și auzi tot ce se întâmpla în mansarda voastră. Veneam tiptil, pe înserat, și rămâneam ascuns în iarba deasă, dincolo de gard, până spre dimineață, când cucurigeau cocoșii.
Vă auzeam cântecul seducător și mă miram nespus că asupra mea nu avea efect. Vedeam cum tineri de o frumusețe rară, pășind de parcă ar fi fost în transă, luau drumul spre mansarda blestemată. Degeaba strigam. Fiind sub imperiul vrăjilor voastre, nu mă auzeau. Am vrut să scriu un pamflet, însă m-am răzgândit în ultima clipă și am ales să pregătesc un fals grimoar. L-am strecurat, cu ajutorul servitorului, în mansarda ce aduce tuturor fiori sub piele. M-am prefăcut a fi sedus de cântecul pe care l-ați împrăștiat în noapte.
Și iată-mă, tânăr cavaler al dreptății, învăluit în mantia ocrotitoare, cum stau neclintit în fața vrăjilor voastre! Blestemul meu fie-vă binecuvântare!
Din femeie în pisică
Și din cântec miaunică.
Din grimoar numai cenușă,
Din leoaică-n găinușă.
Din ceaunul blestemat
Iasă tot ce-ați suprimat.
Tineri mulți și fără nume
Să se-ntoarcă iar în lume.
Iară voi, fără zăbavă
Să mai credeți o brașoavă.
M-am folosit de cele 12 cuvinte (carnet, pamflet, incendiar, stire, terapie, culoare, casti, enigma, parcare, poster, tunel, sistem) pentru a continua povestea Dansul vrăjitoarelor. Dacă doriți să o citiți, intrați pe linkul din primul paragraf. Dacă doriți să aflați ce au scris colegii mei cu aceste cuvinte, mergeți pe blogul lui Eddie.
Ce magie ai facut din cuvintele duzinii!
Daca ar sti pisicutele ca au ajuns in astfel de povesti… :)
Mi-a placut mult!
Un weekend plin de frumos, draga Vienela!
Eu le citesc mereu ceea ce scriu, insa rasfatatele au prostul obicei de a adormi inainte ca povestea sa se termine. :)))
Il devorează după ce se joacă cu el, sau îl păstrează ?
Nu ma pot pronunta. :D Habar nu am. :)))