Skip to main content

Cum se nasc minciunile

Alertă maximă printre puştii care îşi testează de dimineaţa până seara coardele vocale în faţa blocului meu (şi al lor). Au jucat toată ziua pititea şi alte câteva jocuri, despre care eu nu mai auzisem, au alergat ca nişte căprioare de la un capăt la altul al străzii, s-au certat şi s-au îmbrâncit, apoi s-au împăcat iar, aşa cum doar copiii se pot împăca. Nu îi cert niciodată, nu le spun să plece de la geamul meu, deşi îmi ameţesc gândurile şi cuvintele pe care încerc să le aştern pe foaie.

Cum să îi cert, ştiind că am fost ca ei, că mă jucam fără să îmi pese mai mult de două secunde că erau şi bebeluşi în bloc, că erau pensionari care dormeau după-amiaza sau că trezeam oameni abia întorşi de la schimbul de noapte? Încerc doar să îi ignor, să mă concentrez la ceea ce vreau să fac şi sper ca într-o zi să îşi găsească un alt loc de joacă, un loc îndepărtat de geamul meu. Aşa am învăţat să ignor şi muzica pe care băiatul meu o ascultă de câţiva ani cu boxele la maxim. Am ignorat, am ignorat, dar ea s-a insinuat în creier şi într-o zi mi-am dat seama că nu mă mai deranjează deloc, ba chiar începe să îmi placă. Acum sunt şi eu fan Manowar, System of a down, Lordi etc.

Uneori, când ţipetele copiilor devin stridente, mă opresc pentru o clipă şi trag cu urechea, încercând să înţeleg motivul pentru care se ceartă. Alteori, îmi dau seama că a dispărut zgomotul făcut de ei, că în faţa blocului este linişte şi atunci iar trag cu urechea, mirată şi curioasă. Aşa s-a întâmplat şi ieri, când ţipetele s-au oprit brusc, iar tăcerea s-a înstăpânit peste colţul meu de bloc. Îi auzeam şoptind, dar nu înţelegeam prea bine ce spuneau. Nici măcar o mâţă nu ar fi fost atât de indiscretă. M-am ridicat din fotoliu şi m-am apropiat de geam.

Puştii erau adunaţi în jurul unei fetiţe de vreo 12 ani, care plângea tăcut, cu un telefon de fiţe în mână. Alergase, telefonul zburase din buzunar, din el sărise o bucăţică şi, ceea ce părea mai grav, nu se mai aprindea. Nu ştiu cât costă acel telefon. Mie mi s-a părut prea sofisticat pentru 12 ani. Nu înţeleg de ce părinţii aleg să facă asemenea cadouri copiilor. Mai târziu ce le vor da? Nu înţeleg de ce îl avea în buzunar, la joacă, mai ales că nu pleacă niciodată din faţa blocului.

Cu telefonul stricat, copila nu îndrăznea să intre în casă. Ştia că părinţii o vor certa şi se uita pierdută de la un prieten la altul, sperând că cineva îi va da soluţia salvatoare. Văzând-o, mi-am amintit de o vecină din vremuri de demult, care nu avea curaj să intre în casă nici măcar dacă îşi julea un genunchi. Din şoaptele copiilor, am înţeles că îi pregăteau o minciună oarecare, pentru a adormi vigilenţa părinţilor. Unul chiar s-a oferit să caute pe internet un service care se ocupă de reparati samsung galaxy s2. Aşa am aflat ce model era telefonul fetiţei şi tot aşa mi-am dat seama că noi, părinţii, transformăm copiii în mincinoşi. Teama de bătaie şi de pedepse îi poate face să ne ascundă anumite lucruri, iar noi nu ne dorim asta, nu?

Comments
  • Iuliana June 29, 2013 at 5:44 am

    Traim intr-o lume complet denaturata. Cum sa trimiti un copil afara, la joaca cu asemenea telefon in buzunar??
    Copiii aia ar rade o saptamana daca ar vedea ce telefon am eu :d

  • Radu June 29, 2013 at 6:03 am

    “Minciuni adevarate” -titlu de film 🙂

    Am acelasi telefon din 2004 ! Isi face in continuare cu demnitate datoria !

    Pedepsele care le dau eu copiilor sunt:
    -sa citeasca o carte si sa faca rezumatul.
    -sa rezolve 5 probleme din Gazeta Matematica.

    Cosmarul lor !!! 🙂

    Daca mint au si bonus ! :))

  • dana lalici June 29, 2013 at 6:09 am

    Zi dupa zi ma uit si ma intreb cum faci tu poveste din orice. Ma uimesti, ai un mod extraordinar de a construi. Jos palaria. Cat despre copii, parintii au de cei mai multe ori copiii pe care si-i merita. M-am distrat copios citind felul in care s-au schimbat gusturile tale muzicale!

  • cotos June 29, 2013 at 6:46 am

    Bataia aplicata nu aduce rezultate. Eu am luat rar bataie de la ai mei, insa nu a avut efectul la care se asteptau ei.

    • Vladimir June 29, 2013 at 7:12 am

      Nici ala la care se asteptau ai mei :)). Doar ma gandeam cum am sa le intorc favorul. Si, peste ani, cand am intalnit unul dintre idiotii care m-au caftit in copilarie pana a scapat mama de el, l-am caftit cu o placere intensa. Stia de ce :D. Asa ca zic ca bataia mea a avut efectul scontat (mama ce mi-a placut!).

  • Vladimir June 29, 2013 at 7:08 am

    Pai, evident, ca sa aiba de ce-i certa cand il strica :D. Telefonul nu e pentru copil, e pentru a fi vazut de ceilalti parinti si ai face sa inteleaga statutul social al progeniturii. Deh, sunt oamenii mandrii ca isi permit. Progenitura e folosita la epatat.

  • Rolling Ideas June 29, 2013 at 7:20 am

    Nici eu nu înţeleg de ce părinâii le fac copiilor astfel de cadouri nepotrivite pentru vârsta lor.
    Şi nu mi se pare normal ca un copil să se teamă de părinte atunci când face o boacănă – ca părinte (şi fost copil) trebuie să ştii că orice copil vine la pachet cu boacăne mai mici sau mai mari. Asta e copilăria, nu speria copilul pentru simplul motiv că e copil.

  • Irealia June 29, 2013 at 8:21 am

    Colegii fetei au telefoane mobile. Aproape toți. Și nu orice telefoane, de-alea deștepte. 🙂 Miraculoasa mea prinde momentul, în preajma vreunui coleg de ăsta, să se uite la mine cu privirea aia: ”vezi, numai eu n-am!” Eu îi arunc privirea mea de: ”ce-ai făcut să-l meriți?” Pentru că știe c-am vrut să-i dau fostul meu telefon, dar avusesem rugămintea să facă, timp de o lună, zilnic, ceva pentru el. Să copieze un text, să facă exerciții la mate, să-și aranjeze jucăriile. Ceva, orice, din propria ei inițiativă. A ținut-o două zile, apoi s-a gândit că : ”oricum nu vreau telefon mobil!” Mnoh, acum, nu știu căm să mă explic, dar nici nu-l primește doar așa, ca x-ulescu, de ziua lui, că mi-s căpoasă. Vom trăi și vom vedea. 🙂

  • zdwub June 29, 2013 at 11:21 am

    Asa e la moda, sa vezi cate unul de 8-9 ani cu ultimul model de telefon destept aparut. Serios, chiar am vazut asta :)) Ma plimbam prin oras cu niste prieteni si au trecut pe langa noi cativa copilasi care aveau pana in 10 ani, dar unul din ei avea iphone 5, unul samsung galaxy s4 si altul galaxy s3. Ceilalti nu stiu ca nu le aveau in mana. Ne’am uitat ciudat la ei si dupa ne uitam unul la altul stiind ca noi nici acum nu avem asemenea telefoane si la varsta lor nu aveam deloc telefoane si cand l’am primit …eu am primit primul telefon cand am intrat in generala si atunci era o caramida din aia foarte mare cu antena care trebuia scoasa ca altfel nu aveai semnal bun. Si atunci l’am primit pentru ca ai mei lucrau cand eu eram acasa, frate’miu era la scoala si nu mai aveam fix si trebuia sa pot lua cumva legatura cu ei in caz de ceva…si ei trebuiau sa se asigure cumva ca nu dau foc la casa :))

  • Vladimir June 29, 2013 at 1:04 pm

    Revin sa zic ca mie mi se pare normal ca un copil, indiferent de varsta, sa aiba telefon mobil. Pentru linistea mea. Eu i-as lua copilului ce ar dori, dar nu l-as cafti pe motiv ca-l distruge. Nici nu i-as da durata lunga de viata din start, ce-i drept. Copiii strica. Strica mobila, strica ordinea, strica aparatele, ca de aia-s copii nu bibelouri. Dar i-as lua telefon in primul moment in care ar sti sa raspunda la el. Pentru sufletul meu, nu al lui.

  • Adrian Manea June 29, 2013 at 1:07 pm

    Aproape toţi copiii au câte un smart în buzunar. La 12 ani a devenit chiar rezonabil. Ce zici de puşti de 6-7 care au aşa ceva?

  • Anca June 30, 2013 at 2:30 pm

    Nu cred ca s-ar fi pus problema de bataie, Din moment ce si-au permis sa ii cumpere un asemenea telefon copilei banuiesc ca e vorba de o familie cu venituri mari, deci nu ar fi problema de cateva sute de lei cat ar costa reparatia telefonului.

    Problema e in lipsa de responsabilitate (a fetitei, chiar daca este mica). Imi aduc aminte cand eram mici (eu si fratii mei) ca niciodata nu am fost certati cand ne stricam o jucarie, ne rupeam hainele etc. Eram o familie saraca si am invatat sa ne asumam responsabilitatea pentru orice lucru faceam. Daca ne rupeam papucii batand bordurile cu picioarele, stiam ca va trebui sa mergem la scoala cu papucii rupti. Daca nu aveam grija de minge si o spargeam, stiam ca va trebui sa mergem la unchesu sa il rugam frumos sa o “peteceasca”.

    Cel putin o parte din mentalitatea de atunci ar trebui imprumutata si astazi. Astfel copii ar deveni mai responsabili, mai increzatori in ei mai stabili emotional.

  • silavaracald June 30, 2013 at 4:44 pm

    Hehehe! Aşa am devenit şi eu fan GNR. Dar m-am răzbunat! L-am îmbolnăvit şi eu pe el de Bruce Springsteen. 😉

  • Adriana July 1, 2013 at 12:20 pm

    Cine sunt ăia cărora le-ai devenit fan şi ce mă fac de nu-i ştiu? Cu telefonul sunt certată desi, doar întâmplător(am cam făcut uz de cuvântul ăsta azi) am şi eu unul. Şi în rest de ce nu mă pot întoarce în timp la poveşti cu triciclete doar fără smarphonuri la copii care au nevoie de alte repere?

  • elly weiss July 5, 2013 at 9:55 am

    De cand lumea copiii au fost supusi unor momente stresante cand dupa ce au facut cate-o boroboata au ajuns sa minta. Minciunile copilariei vor exista intotdeauna. 🙂
    Cu totii am mai mintit fortati de imprejurarit…

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.