Skip to main content

Cum, nu ai serviciu?

Îmi dădusem demisia de câteva luni şi vegetam în casă, cu ochii în monitor şi degetele pe tastatură, distrându-mă şi muncind la blog, distrându-mă şi stând degeaba în ochii altora. Plină de solicitudine, o domnişoara venită în vizită s-a oferit să îmi găsească un loc bun de munca, deşi nu cerusem aşa ceva, ba chiar spusesem că nu îmi mai trebuie o perioada şefi care să îmi macine mărunt creierul.

Curioasă din fire, am lăsat-o să îmi explice totuşi beneficiile pe care le-aş putea avea făcând acea muncă uşoară. Acolo nu existau şefi (sau stăteau bine ascunşi), nu exista program fix (îl puteai face în funcţie de câţi bani doreai să câştigi), nu exista nimic care să mă deranjeze. Nu ai colegi care să te bârfească pe la spate, nu ai şefi care să urle, nu ai termene limită, nu depui efort, iar dacă te mişti repede poţi câştiga bine în doar câteva ore de muncă.

Ce era de făcut? Ceva care pe mine nu mă atrăgea absolut deloc, ceva care mi se părea total nepotrivit vârstei mele şi mai ales pretenţiilor mele. Fata îmi oferea un job la împărţit de pliante prin oraş. Lucra şi ea în timpul liber, îşi suplimenta veniturile şi făcea piciorul frumos mergând ore în şir din poartă în poartă. Nu am nimic împotriva celor care fac acest lucru mai ales că apreciez la justa lor valoare pliantele şi oamenii care ştiu să câştige un ban în plus făcând diverse chestii cinstite. Dar eu nu eram nici suficient de tânără, nici atât de bătrână încât să fac acest lucru.

Surpriză mi-a făcut băiatul meu, care în acea vară a împărţit flyere în fiecare clipă liberă a vacanţei. Mergea cu un prieten din bloc in bloc, din poartă în poartă şi distribuia fluturaşi publicitari. Îşi pregătise o metodă elegantă de a face această muncă fără să atragă atenţia. Ţinea fluturaşii într-un buzunar şi scotea câte unul atunci când era nevoie. Dacă l-ai fi întâlnit pe stradă, ai fi jurat că merge spre o ţintă oarecare preocupat de gânduri.

Văzând că toată vara nu ne-a cerut bani de buzunar, ba chiar ne-a şi cumpărat câte ceva din munca lui, aproape că regretam că nu am încercat. Până la urmă, nu e nici o ruşine să munceşti câteva ore pe zi, să câştigi un bănuţ suplimentar. Eram prea fudulă, deşi nu aveam motive… 🙂 Toată lumea ştie ce sunt pliantele, ce sunt fluturaşii publicitari, toată lumea găseşte în cutiile poştale aceste flyere şi toată lumea se foloseşte de informaţiile din ele.

În această primăvară, fata a trecut din nou pe la noi şi din nou mi-a propus sa merg cu ea. Am refuzat-o cu aceleaşi motive. Nu ştiu de ce multe dintre cunoştintele mele consideră că nu fac nimic şi mă tot întreabă de serviciu. Mulţi se oferă să îmi găsească de lucru, mulţi se uită ciudat când aud că nu sunt angajată cu carte de munca nicăieri, că nu am un patron care să îmi plătescă de două ori pe lună un salariu. Am învăţat să rămân calmă şi să nu mai dau prea multe explicaţii, pentru că le erau oricum inutile. 🙂

Comments
  • elly weiss September 13, 2013 at 2:35 am

    Si eu incep sa simt ca nu fac nimic… ca sa fiu sincera.
    Caut dar inca nu am gasit ceva…

  • Cuvânta September 13, 2013 at 8:53 am

    Nu vreau sa ma gandesc ce s-ar intampla daca as vrea sa imi dau demisia. Desi uneori visez si eu sa ma simt la fel de linistita ca in copilarie.

  • nespusdemult September 14, 2013 at 3:51 pm

    Aproape sigur au întrebat : cum, nu ai “servici” !

  • zdwub September 16, 2013 at 11:51 am

    Fiecare vede lucrurile in felul lui, unii sunt destul de fixi in ideea ca trebuie sa lucrezi altfel nu ai ce manca. Cat despre impratitul pliantelor…e destul de ok:)) am facut si eu asta 2 saptamani acum cativa ani si a fost ok, am castigat ceva banuti de buzunar

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.