Skip to main content

Cel mai bogat om din peşteră

Erau prieteni de o viaţă. Amândoi foarte înalţi, blonduţi, liniştiţi şi extrem de politicoşi. Mi-au fost colegi timp de 12 ani şi nici măcar o dată nu am avut ce să le reprosez. Veselia lor era contagioasă, bunătatea lor era proverbială, iar faptul că îşi făceau treaba ca la carte îi ajuta să fie apreciaţi atât de şefi, cât şi de colegi. Şi deodată, nimic nu a mai fost ca înainte. Viaţa, această doamnă care se joacă mereu cu noi şi ne dă palme atunci când ni se pare că totul merge bine, a suflat spre ei şi i-a trântit la pământ.

Unul dintre ei era însurat, avea o nevastă de nota zece şi doi copii frumoşi. Celălalt strângea de aproape un an bănuţ peste bănuţ, pentru o nuntă ca în poveşti. Era îndrăgostit şi se purta ca un bărbat îndrăgostit. Renunţase la ţigări, cumpărase costumul de nuntă, închiriase localul, făcuse tot ce se face pentru ca nunta să iasă perfectă. Cu o săptămână înainte de marele eveniment, iubita i-a fugit cu un vecin, luând cu ea verighetele şi banii rămaşi.

De atunci, colegul meu s-a schimbat. Avea mereu un râs nefiresc, o privire rătăcită şi uneori privea prin noi, peste noi, ca un nebun obsedat de un gând fix. Prietenul lui, cel însurat, i-a fost alături, l-a încurajat, l-a sprijinit, i-a fost frate, tată, amic. Dupa câteva luni, începuse să îşi revină, să se poarte normal. Şi atunci a mai căzut o bombă. Cel care i-a fost alături la greu, cel care l-a susţinut în clipele grele ale vieţii, avea cancer. Suferinţa lui nu a durat prea mult. Din bărbatul înalt, frumos, nu mai rămăsese nimic. A murit când împlinea 40 de ani.

A fost cea mai grea lovitură pe care colegul abandonat de iubită o primise vreodată. Nu şi-a mai revenit, nu a mai fost niciodată ca înainte. Lipsea de la serviciu, bea, vorbea singur… În acea perioadă, eu mi-am găsit alt loc de muncă şi vreo doi ani nu am ştiut nimic despre acest băiat. Până într-o zi, când ne-am întâlnit întâmplător într-o staţie de autobuz. Continuarea poveştii pe scurt, aşa cum am auzit-o de la el:

În acei doi ani, tot mai des îl torturaseră gânduri suicidare. Nu mai găsea nici un sens vieţii. Într-o zi, pe când se întorcea acasă, a vorbit spre cer, a cerut un semn, cât de mic, o cale pe care să apuce… Şi “semnul” a venit. Câţiva paşi mai departe a întâlnit-o pe sora lui, care era pocăită. L-a luat cu ea la adunare. La încă o adunare. Într-un final, s-a pocăit şi el. Şi sufletul i s-a liniştit. Spunea că şi-a revenit, că este ca înainte, dar eu nu vedeam decât chipul lui familiar, nimic altceva. Bărbatul din faţa mea nu avea nici o legătură cu cel care îmi fusese coleg timp de 12 ani. Era doar un alt adventist ciudat de ziua a şaptea.

Mi-a oferit o carte, Cel mai bogat om din peşteră- Istoria lui Doug Batchelor. Mi-a spus că acea carte îmi va schimba şi mie viaţa, aşa cum i-a schimbat-o şi lui. Până la un punct, cartea era chiar interesantă. Dar când am trecut de jumătatea ei şi propaganda legată de evanghelişti a devenit agresivă, m-a pierdut, m-a făcut să mă enervez… Cu greu am terminat de citit. Şi în tot acest timp m-am gândit la colegul meu, la transformarea lui, la faptul că loviturile primite în viaţă au fost prea puternice pentru el, l-au înfrânt, l-au ajutat să creadă în poveşti nemuritoare, dar şi să mearga mai departe.

Comments
  • Irealia February 13, 2013 at 7:07 am

    Hmmm, nu știu cum sunt adventiștii de ziua a șaptea pe la noi, dar eu am cunoscut odată unul, american get-beget, care mi-a lărgit orizonturile și niciodată nu a pomenit de religia lui, nici n-a încercat s-o facă a mea. Nu vreau să intru în amănunte pentru ca să nu vorbesc prostii, dat fiind puținul religios pe care-l cunosc.
    Ce mai știu despre grupurile astea e că se sprijină foarte mult între ei, deci pentru o persoană debusolată complet ca fostul tău coleg nu-i de mirare că au fost ”mană cerească”. Noi n-avem cum să înțelegem dacă nu simțim la fel. Și nici nu putem simți cu forța…

    • Vienela February 13, 2013 at 7:11 am

      Eu am avut ghinionul de a intalni doar oameni care incercau sa imi impuna religia lor, care nici macar nu imi puteau aduce argumente care sa le sustina opiniile. Normal ca nu am o parere prea buna despre ei.
      Dar pentru fostul meu coleg au picat la fix, exact cand avea nevoie, pentru a-l ajuta sa nu clacheze, sa mearga mai departe, ceea ce ateii sau ortodoxii romani nu au reusit sa faca.

  • cotos February 13, 2013 at 7:41 am

    Uneori ceea ce nou ni se pare nefiresc poate fi un real ajutor pentru altii..

  • Rolling Ideas February 13, 2013 at 8:10 am

    Eu zic că dacă omul şi-a găsit un punct de sprijin, e bine pt el.

  • Cuvânta February 13, 2013 at 8:15 am

    Subscriu la ce zic ceilalti, bine ca nu s-a apucat de droguri sau de altele mai rele.

  • Narcis February 13, 2013 at 8:20 am

    Cred ca in momentele foarte grele, poti sa te refugiezi si sa te regasesti in orice vrei. Poti sa incepi sa crezi intr-o speranta, daca asta de salveaza inclusiv de tine.

  • O fata February 13, 2013 at 9:18 am

    Exista oameni care se razvratesc impotriva celor sfinte, eu asa am facut, altii care le imbratiseaza si se adancesc in dogme si religii carora le devin mai mult decat fideli procedand ad-literam dupa cuvintele a caror forta i-a impresionat. De fapt omul aflat in greutate devine vulnerabil in fata acestor arme. caci cuvantul asta devine si subjuga ca mai apoi sa stapaneasca intru totul. Astfel omul este sigur ca si-a gasit sprijinul si ii este teama sa renute la el.

  • Andera Y February 13, 2013 at 9:56 am

    Se spune ca Dumnezeu iti da atat cat poti duce, insa uneori parca incercarile sunt prea grele. Dupa parerea mea, chiar daca nu mai era acelasi om de altadata, cred ca varianta asta a fost mai buna decat celelalte mult mai sumbre. Pana la urma, supus fiind la astfel de incercari, niciun om nu cred ca ar fi ramas la fel, iar fiecare merge mai departe in felul lui.

  • belgianca February 13, 2013 at 10:07 am

    e mai usor sa ingropi decat sa dezgropi. 🙂
    cat despre prozelitism, pe aici se plimba pe strada si suna la usile pe care vad nume romanesti. data viitoare ies cu furia de ieri, ca m-am saturat sa le explic ca nu ma intereseaza. :))

  • aA February 13, 2013 at 10:39 am

    omul pe care-l stiai nu putea supravietui incercarilor fara sa se schimbe. important e ca si-a gasit cumva alinarea si un mod de a mai marca o zi din viata. fiecare are calea lui, greutatile de dus in spate si menirea. nu poti sa judeci si nu are rost sa regreti, nimic nu ramane la fel. gandeste-te ca ar fi putut sa dispara si el…

  • Lavinia February 13, 2013 at 11:57 am

    Eu sunt atee, asta se vede de la o posta pe blogul meu, dar nu neg ca religia e folositoare pentru unii oameni. Am cunoscut persoane care fie pentru ca au pierdut pe cineva drag, fie din cauza vreunei boli de care sufereau, nu mai aveau directie, nu mai aveau scop. Religia a reprezentat pentru ei un refugiu si chiar daca pentru mine nu avea sens ce spuneau ei, imi dadeam seama ca pentru ei are, ca sunt mai bine decat inainte. Pentru prietenul tau cred ca grupul in sine a fost de ajutor, nu neaparat doctrina. A gasit sprijin si companie, a inceput sa faca parte dintr-o comunitate in care are un rol.

  • zdwub February 13, 2013 at 12:15 pm

    Este bine ca totusi a gasit ceva in care sa creada, ceva care sa’l tina conectat si cu picioarele pe pamant…este foarte greu sa treci prin astfel de momente…

  • D-Petre February 13, 2013 at 12:33 pm

    In demnitate si in munca nu putea sa se regaseasca ? doar in religie ?

  • javra February 13, 2013 at 1:43 pm

    Bine că şi-a revenit într-un sfârşit.
    Că religia îl ajută, foarte bine.
    Că nu-mi plac sectele, e treaba mea, nu a lui.
    Trebuie să constat un lucru: biserica otodoxă e, chipurile, atât de săracă, încât nu-şi permite să le dea gratis enoriaşilor cărţulii cu vieţile apostolilor sau, cu atât mai puţin, biblii. În România majoritatea oamenilor sunt creştin-ortocşi. Poate de aceea îşi permite biserica o astfel de atitudine. Mă întreb care îi este comportamentul într-o ţară în care altă religie e predominantă.

  • Mala February 13, 2013 at 3:05 pm

    Creierului ii poti comanda, il poti pune la munca, il poti educa pentru a face ce vrei tu cu conditia sa fie unul cit de cit bine structurat de la mama natura.
    In alta ordine de idei, pocainta(si aici ma refer la imbratisarea “salvatoare” a altor idei/concepte religioase) e doar un compromis pe care omul il face in numele unei neputinte in a da fata cu realitatea.

  • Hapi February 13, 2013 at 6:14 pm

    Frumoasa poveste Vienela….eu cred ca asta a fost mecanismul lui de a compensa pierderea.
    Exact cum spui tu – religia l-a si ametit putin insa l-a ajutat sa mearga mai departe. Si daca e fericit, nici numai conteaza altceva
    Bine ca nu l-a parasit tipa dupa ce s-ar fi casatorit si-ar fi avut si copii!

  • Vladimir February 13, 2013 at 8:44 pm

    Prefer sa fiu in locul mortului decat al pocaitului. Pe bune.

  • silavaracald February 14, 2013 at 8:26 am

    Am un pacient caruia i s-a aruncat nevasta pe bloc. Faptul asta l-a marcat profund si l-a facut sa creada ca sinuciderea ei avea legatura cu felul in care s-a purtat cu ea, desi nu fusese un sot rau. Ca si colegul tau, nici lui nu i-au gasit leac pishologii si psihiatrii. S-a linistit doar cand a devenit iehovist.
    Il mai vad cateodata pe strada si mi-e greu sa recunosc, ca si tine, in el pe omul pe care il cunosteam.
    Situatiile astea sunt cu dus-intors din pacate.

    • Hapi February 14, 2013 at 10:10 am

      Am vazut zilele trecute filmul Reign over me…. o drama despre un medic care si-a pierdut familia in atentatele de la 11 sept
      Si nu si-a mai revenit

  • mihaella February 14, 2013 at 12:44 pm

    Important este ca el se simte mai bine,chiar daca este cu 0,0001 % mai bine decat atunci cand i-a fost foarte rau.
    Religiile nu sunt rele decat atunci cand sunt intelese prost.Si eu am intalnit cazuri in care asa-zise secte( din punctul meu de vedere fiecare are dreptul de a-si alege drumul) au intervenit in vietile unor oameni fie rai, fie aflati in pragul sinuciderii si i-au schimbat in bine.
    Oricum, atunci cand sunt traume mari este destul de greu sa obtii intr-un om starea de dinainte.

  • elly weiss February 15, 2013 at 10:09 am

    Sunt intamplari ale vietii din care unii oameni nu-si mai revin. Inteleg pentru ca sunt si eu pe acolo. Insa probabil ca sunt mult mai puternica.
    Daca pe el l-a ajutat chestia asta…tot e bine. Cred ca si racolarea de alti “clienti” la ei si la alte secte functioneaza cam ca afacerile MLM 🙂 Deci nimic nou.
    Eu am o colega care “de grasa” s-a dus in secta lui Bivolaru… fara sa aiba vreo problema. Dimpotriva, problemele le-a avut dupa. Cu familia, prietenii fosti deja…

  • Roboţelul invidios | Iubesc Viaţa March 14, 2013 at 2:16 pm

    […] mai mult, să aspir la mai multe. Îmi doream atât de mult să fiu la fel de bună pe cât erau colegii mei (majoritatea bărbaţi), încât rămâneam fără să fiu rugată şi neplătită peste program, […]

  • Adriana July 14, 2013 at 2:51 pm

    Da. Cum spuneam şi in articolul meu normalitatea unuia e anormalitatea altuia. Prefer infinit omul tău decat salbaticiunea de om de langă casa mea. Pe acesta nimic nu-l mai atinge. Nici măcar vremea…

  • Daurel June 15, 2014 at 9:08 am

    Uneori rasfoiesc publicatiile oferite de misionari (?); de un timp am impresia ca se razboiesc mai mult intre ele, decat cu ortodoxia sau catolicismul…

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.