Skip to main content

Lanț de-argint, țigara-n gură…

Educația primită în copilărie te marchează pe viață, spun cei care se pricep la asemenea treburi, iar mie nu îmi rămâne decât să confirm afirmația. Mi-ar fi greu să neg evidența, chiar dacă aș vrea. Uneori, sinceritatea aruncată brutal, fără menajamente, poate face minuni (și pe asta o știu tot de la niște specialiști). Aș vrea să afle nu doar părinții mei, ci toți părinții lumii că vorbele, gesturile, toate faptele lor ni se întipăresc în minte și ne transformă din ceea ce am fi putut fi în ceea ce suntem. Și nu-i întotdeauna bine.

Să luăm cazul meu ca exemplu. Mă pregăteam pentru o viață anostă, de la care nu aveam nici o așteptare. Soarta mi s-a schimbat odată cu primul fum de țigară care mi-a gâdilat nările. Din acea clipă am știut cine vreau să fiu: umbra fidelă a celei care mi-a devenit mamă adoptivă. Dacă ea fumează, voi fuma și eu, mi-am spus în gând. Zis și făcut. Astăzi mă pot lăuda cu multe țigări arse, iar pozele confirmă

(more…)

Pedepsit chiar de ziua copilului

Mi-e greu să accept realitatea. La fel v-ar fi și vouă, copii din lumea întreagă, dacă ați trece prin ceea ce am trecut eu în această dimineață. Anul trecut, pe 1 iunie, îmi ridica în slăvi sufletul pur și talentul de a-i înveseli viața. Mă răsfăța și-mi promitea că voi rămâne pentru totdeauna ființa cea mai răsfățată și mai iubită din univers. Ne băteau inimile la unison, spre invidia unora și spre mirarea altora. Eram copil cu suflet de copil. Eram tot eu, dar probabil pe atunci mă iubea și mă accepta cu bune și rele.

La mulți ani, inimă de copil! mă așteptam să aud în această dimineață de sărbătoare, când se înaltă spre cer baloane, iar cadourile frumos împachetate foșnesc în fiecare casă. Dar nu s-a întâmplat. Și-a băut în liniște cafeaua, s-a spălat pe ochi, le-a spus tuturor că ziua copilului este în fiecare zi. Abia când a terminat cu toate astea și-a aruncat ochii spre mine. Probabil i-a fost milă văzându-mi privirea. Sau poate că și-a amintit de datoria pe care o are, căci m-a invitat la (more…)

Călătorul, filozoful și poetul

Umblă din loc in loc, pe cărări bătătorite, privind spre trecătorii grăbiți. Îl caută pe El, pe cel căruia trebuie să îi plătească o datorie de onoare. Nu-i pasă de ploaie și de vânt, nu-i pasă nici de soarele arzător. Ochii săi triști se îndreaptă numai către pământ, acolo unde urmele imprimate clar îi șoptesc povești pe care numai călătorul le poate înțelege. Știe că fiecare nou pas îl duce mai aproape de El și atunci se scutură, alungă oboseala și continuă să meargă. Nu-l întreabă nimeni de-i e foame, de-i e sete, de-ar vrea să doarmă într-un loc adăpostit, departe de pericole, pe un pat moale și călduros.
libris.ro
Dar nici el nu se vaită. Chiar și când s-a întâlnit cu filozoful, tot cu privirea spre viitor a rămas. Degeaba i-a spus acela că meditația l-ar putea ajuta, că întotdeauna istoria se repetă și că viața-i grea, dar trece. Călătorul nostru nu s-a speriat și nu a abandonat planul. A pierdut de câteva ori urmele. S-a răsucit în loc, a scrutat zările, a întrebat luna. Uneori a simțit că își pierde chiar motivația. Atunci s-a lungit pe pământ și a lăsat să se scurgă din el ura, teama, durerea, tristețea, pesimismul, tot răul adunat în suflet. Când și-a revenit, în fața lui stătea poetul. (more…)

Doi ani de fericire

Strada este un loc deopotrivă frumos și periculos. Primejdii găsești la tot pasul, așa cum găsești, dacă ești atent, și bunătăți. Am învățat asta când eram de-o șchioapă, obligat fiind de viața care m-a aruncat lângă un tomberon. Singur, speriat și înfometat, îmi petreceam timpul apărându-mi teritoriul de oamenii îmbrăcați cu veste reflectorizante, de dulăii care îmi arătau colții ascuțiți, de săracii care cotrobăiau, cu bețe în mâini, printre gunoaiele din ghenă. Uneori mă ascundeam în boscheții de lângă “apartamentul” meu. Așa a fost și-n ziua când i-am auzit, pentru prima dată, vocea.

-Țurică, pui mic, hai mai aproape, că vreau să îți fac o poză! Haide, vino fără teamă, muțunel mic! Ești cea mai dulce și mai frumoasă ciocolată pe care am văzut-o vreodată!

Am știut din prima clipă că ne vom înțelege perfect. Intuiția mi-a spus că pot lăsa (more…)

Jurnalul unui Sultan 7

08. 09. 1988. Noul meu prieten, Haiduc, un boxer energic și tare vesel, m-a învățat astăzi diverse trucuri prin care să îmi dovedesc abilitățile. Ne-am alergat pe câmpul mirosind a fân cosit, ne-am tăvălit prin ciulini și i-am băut apă din gură când setea mi-a încleștat maxilarele. Râdeau toți oamenii de gestul meu, îmi ciufuleau blănița prăfuită și plină de scaieți, ba chiar îmi lăudau inteligența și frumusețea. Cum să le spun că nu voi mai fi nicicând frumos cu adevărat, că zbenguiala fără limite și desele ciocniri cu ceilalți câini m-au lăsat fără un dinte? Aș vrea să aflu dacă mai trăiește poetul care a scris Cățelușul șchiop. Talentul său a făcut atâția ochi să lăcrimeze! Poate i se face milă și scrie o poezie intitulată Cățelușul știrb, să-mi aline sufletul și să înmoaie inimile celor ce mă vor vedea alergând cu limba scăpată printre dinții rămași.

Cățelușa de la blocul vecin a râs până când a trecut-o pipi și mi-a lătrat vorbe de neînțeles: gata, de acum s-a cam terminat copilăria ta! Mi-a fost greu să trec peste răutatea asta, mai ales că Ham! Ham-Ham! îmi spune că sunt un pui cuminte, că învăț din mers comenzile și regulile de bună purtare. Nici măcar nu e prea greu, mai ales că pentru fiecare șezi, dă laba, culcat, aport etc primesc un biscuit absolut delicios. (more…)

Parvoviroza canină și un vaccin pentru câine

S-a discutat mult zilele acestea, pe unul dintre grupurile de fb în care sunt inclusă, despre parvoviroza canină, asta după ce un câine adult, vaccinat, s-a îmbolnăvit de cumplita și temuta boală ce afectează în general puii de câine. S-a dat vina în primul rând pe un vaccin care, după spusele cunoscătorilor, ar fi un soi de apă de ploaie. M-am grăbit să verific carnetul de sănătate al lui Bruno, să văd ce vaccin au folosit medicii veterinari la care am dus câinele. Spre ușurarea mea, am descoperit imediat că am ales bine, că nu degeaba am avut încredere în doctori. Vaccinul folosit pentru Bruno era unul bun, apreciat de către cunoscători.

Cu toate astea, trebuie să spun că noi am avut zile foarte grele în anul 2015, imediat după ce i-am făcut primele vaccinuri câinelui. Am crezut că îl vom pierde. L-am păzit zi și noapte, i-am stat la căpătâi, i-am umezit buzele cu apă, l-am mângâiat și l-am încurajat. S-a dovedit că, atunci când l-am adunat de pe străzi, el era deja prins în plasa îngrozitoare numită parvoviroză canină. (more…)

Câinele metis de ciobănesc german pierdut în Ploiești

UPDATE 2: A fost regăsit și câinele. L-a întâlnit fiul meu când pleca la serviciu. M-a chemat. Am fugit cu zgarda lui Bruno după mine, l-am luat, am anunțat stăpânul și, în doar câteva minute, cei doi se îmbrățișau fericiți. Mii de mulțumiri celor care au distribuit anunțul meu!

UPDATE 1: A fost găsit stăpânul câinelui. Îl caută de la Paști, de când a fugit, însă câinele nu mai e de găsit. Dacă îl vedeți, vă rog să dați un semn. Câinele e blând. Răspunde la numele de Lupu.

Pe Bruno l-a scos soțul la plimbarea de seară, pentru ca eu să rămân în bucătărie și să pregătesc ceva de mâncare. În liniștea serii mi-am auzit câinele lătrând fioros, apoi vocea lui Mihai, emoționată: ia niște boabe de la Bruno și vino repede afară! În câteva clipe eram pe trotuarul din fața scării de bloc, jucându-mă cu un dulău cât toate zilele, cel mai probabil pierdut în Ploiești, în vreme ce Bruno, abia ținut de Mihai, amenința că îl va face praf dacă va putea ajunge destul de aproape.

Nebunul meu s-a ridicat în două labe și a căscat gura, a urlat, a lătrat fioros, a făcut ca toate ielele, dornic să îl mănânce, iar câinele pierdut/rătăcit a stat cuminte, ușor mirat, fără să dea nici cel mai mic semn de agresivitate, ba chiar din contră. Ca să îi dau apă și câteva bobițe a trebuit să îl bag pe Bruno în casă, că înnebunise de furie și probabil de teamă că pățesc ceva. L-am pozat și i-am distribuit imaginea pe facebook, în speranța că își va regăsi stăpânul care plânge după câinele pierdut. (more…)

Sub fereastra mea…

Sub fereastra mea se întâmplă zilnic o mulțime de lucruri interesante, amuzante, ciudate… Unele sunt mai drăgute, altele de-a dreptul enervante. Pentru toate am câteva cuvinte de spus, deși eu sunt un câine tăcut în general. De exemplu, adolescenții care îmi tot băteau în geam seară de seară ca să mă enerveze au inspirat-o pe mami să scrie textul numit Povestitorul. Să nu îl ratați! Când eram mic mă speriau teribil pălăriile, glugile, umbrelele și toate chestiile mari care se strecurau pe sub ferestrele noastre. Lătram cu disperare când le vedeam și chiar câteva secunde după ce dispăreau din raza mea vizuală. Acum am devenit mai înțelept. Latru, preventiv, la tot ceea ce mișcă dincolo de căsuța mea. Mă potolesc doar când vine mami lângă mine sau când mă ceartă Ionuț, că nu-i de glumit cu el când se încruntă.

M-a luat gura pe dinainte și am spus un neadevăr. De fapt, eu sunt câinele care latră numai la oameni și la câini. Mai ales la câini. Cu furie la câini. Și știți de ce? Probabil pentru că eu, în sinea mea, mă cred pisică. E riscul pe care mami și l-a asumat când m-a băgat, pui fiind, într-o casă cu multe pisici (trei, pe atunci). Poate că nu s-a așteptat că voi ajunge să iubesc mai mult pisicile decât câinii, (more…)

De ce mănâncă iarbă câinele?

Toată lumea a văzut măcar un câine mâncând iarbă, ca un animal erbivor, dar prea puțini știu că am uneori senzația că am scos vaca la păscut, nu câinele la plimbare. Bruno ignoră de obicei verdețurile de afară (cu excepția momentelor când se tăvălește prin ele sau când le stropește), căci nu fac parte din meniul lui de bază, dar are și zile mai proaste, când nu se poate opri din mâncat iarbă, când o devorează de parcă ar fi cea mai apetisantă bucată de carne. Puteți vedea în videoclipul de mai jos cum se îndoapă.

Aș vrea totuși să lămuresc și o mică problemă. Unii oameni, mai ales din categoria celor în vârstă, când îl văd pe Bruno că mănâncă iarbă, îmi spun că îl doare capul. Mă uit la ei și zâmbesc: Da, a tras o băută azi-noapte și acum e mahmur. Dacă tot ni s-a terminat zeama de varză, l-am invitat afară, la o porție de ceaiuri medicinale. Cam așa îmi vine să le răspund celor care se bagă în seamă neîntrebați.

Din experiența mea de până acum, pot spune că nevoia câinelui de a mânca iarbă apare (more…)

Inseparabilii – om și câine

Am scris despre el pe blog încă din prima zi – Mai bogată cu o ciocolată Bruno. După câteva zile l-am lăsat să scrie în locul meu, apoi m-am decis să îi fac rubrică separată (categoria Viață de câine), să se distreze în voie. Și a făcut-o de multe ori, în stilul său caracteristic. M-a făcut să râd, m-a înduioșat și mi-a bucurat inima. Dragul de el! Îi place atât de mult să se dea victimă și să își pună poze pe aici, ca mai apoi să aștepte cu sufletul la gură like-uri și/sau cuvinte de compătimire din partea cititorilor. Deși pe blog îmi spune mami, în viața reală nu se comportă ca și cum ar fi copilul meu. Nici de parcă ar fi animalul de companie al familiei. E doar el, Bruno, un câine răsfățat, sensibil și îndărătnic.

E unic. Deosebit. Fascinant datorită amestecului de blândețe și agresivitate cu care natura l-a înzestrat. Nu l-aș fi vrut altfel. Îl iubesc așa cum este, pentru ceea ce este. Soțul meu susține că îl iubesc pentru că îmi seamănă atât de mult la caracter. Suntem inseparabili. Petrecem cel puțin 23 de ore pe zi împreună. Când scriu stă lângă mine și, din când în când, dacă îl apucă plictiseala, își pune laba pe mâna mea, să îmi aducă aminte că am un câine. Când citesc, se lungește lângă mine în pat și moțăie, atent totuși la fiecare întoarcere de pagină, (more…)