Skip to main content

Îți lipsește seva

Te dai un pas înapoi, pui o mână streașină la ochi, să nu te deruteze soarele cu dinți, și privești. Îi vezi crescând ca niște feți-frumoși. Dar asta nu-i poveste. Te miri de înverzirea lor, apoi de rodul negru – otravă aruncată-n lume fără avertisment și fără antidot. Toamna care coboară peste pământ îți dă fiori. Frunzele roșiatice se aștern, covor, pe asfaltul care geme sub pașii ultimilor rătăciți. Rămași fără protecție, feții-nu-prea-frumoși caută să ascundă rolul pe care l-au avut cârceii în evoluția spectaculoasă de la sămânța rătăcind în vânt și până la planta viguroasă, invazivă, de astăzi. Iarna este aici. De neoprit.
Făt-Frumos, nici măcar gheața în care te învelești nu mă poate împiedica să-ți deslusesc conturul, să observ că îți lipsește seva și că metodele prin care ai urcat până în vârful scării s-au așezat, ca niște putrede noduri, peste poza pe care o afișezi când te privesc.
Toți Feții-Frumoși se chircesc sub vorbele-ți dure. Le întorci spatele și pleci pe drumul tău, către hibernare, întrebându-te dacă nu cumva și de această dată se prefac, așteptând momentul când Read More

Uniți salvăm toată România

Uniți salvăm toată România! E sloganul care ne-a trezit din somn și care ne-a împins la o epurare cum n-a mai fost alta. Ne-am adunat, unul câte unul, și am format o mulțime imposibil de oprit. Ne-am abătut, cu o furie blândă (nu vă mirați, chiar există așa ceva), asupra pământului oropsit. Am dansat pe străzi în vântul schimbării și am acoperit cu alb tot ceea ce era murdar, crezând că este de ajuns. De cum s-a încins atmosfera, am început să ne topim de emoție, tot unul câte unul. Din albul nostru pur nu a mai rămas mare lucru. Acoperiți de murdăria lumii, de praful otrăvitor care plutește în aer, ne prelingem pe asfalt, ape-ape, cărând în spate atât cât putem din jegul omniprezent. În urma noastră rămân amintirea unor hârtii aberante, pungi umflate cu aer și căcați, mulți căcați pe care mulțimile îi calcă în picioare. Marea curățenie e abia la început. Vom continua să luptăm, toți pentru unul și unul pentru toți.

Read More

Câteodată…

 

Câteodată simt că plutesc pe deasupra grijilor. Apoi cad.

Câteodată mă doare tăcerea lumii. Apoi aud urletul lupilor.

Câteodată mă simt înghesuită în conserva planetei. Apoi întind un deget.

Câteodată cânt sălbatic despre umanitate. Apoi o caut.

Câteodată alerg spre o îmbrățișare. Apoi simt cuțitul.

Câteodată mă opresc și respir adânc. Apoi tușesc.

Câteodată îmi este rece chiar și sub razele arzătoare ale soarelui de gustar. Apoi tremur.

Câteodată îmi este cald chiar și ascunsă în nămeții alb-murdari ai zilelor de după ninsori. Apoi mi se înroșesc obrajii. Read More

Întrecere între Zâna Toamnă, o pisicuță și un cățel

Un cățel, o pisicuță și Zâna Toamnă s-au luat într-o zi la întrecere. Fiecare dintre ei trăia cu ferma convingere că e cel mai frumos, mai deștept, mai devreme acasă etc. Pentru că se născuseră în epoca măreață a internetului, au decis ca jurizarea să aibă loc fix acolo unde se adună cei mai mulți oameni, unde timpul nu mai are valoare și unde o culoare, o imagine sau o idee poate impresiona mai ceva decât citatele poptămașiene. Nu au spus nimănui despre dorința lor de a găsi judecători imparțiali, ci doar au postat imagini despre care credeau că îi reprezintă, că îi pun într-o lumină favorabilă.

La jumătatea lunii noiembrie, când afară deja miroase a iarnă, Zâna Toamnă știe că oamenii refuză să se ascundă în case, că-i prea devreme pentru împodobirea bradului și pentru colinde. Are convingerea că frumusețea îi este apreciată cum se cuvine, că toți o respectă pentru felul elegant în care se îmbracă și pentru dărnicia de care dă an de an dovadă. În plus, de această dată Zâna Toamnă i-a făcut fericiți și pe micuții (pre)școlari ai clasei zero. Read More

Lordul nopții

-Ești egoistă. Mult prea egoistă pentru această lume înfometată de cunoaștere. Păstrezi ascunsă legătura noastră, de parcă ar fi ceva rușinos, în loc să povestești oamenilor tot ceea ce facem noapte de noapte sub pătura pufoasă.

Îl privesc uimită, cu un început de revoltă în ochi.

-Cum aș putea scrie pe blog, fără să îmi crape obrazul, cum mă tăvălești, cum mă mângâi sau mă călărești, cum mă faci să roșesc ori să strălucesc de bucurie?

Rânjește dinții la mine și spune:

-Nu văd nici o rușine aici. Chiar crezi că ești singura ființă care se tăvălește cu mine prin așternuturi? Ca și tine, unii fac asta nu doar în pat, ci și la birou, în mașină sau când spală vasele. Cei care nu o fac, habar nu au ce pierd. Lasă egoismul, lasă și teama, și spune lumii despre mine, despre toate senzațiile pe care le ai când te ating. Read More

Ghicitul în cafea, nescrisă poveste de dragoste

-Vei pleca într-o călătorie peste trei puncte. Văd aici un drum șerpuit. Să ai la tine, bine ascuns, un fir de busuioc, altfel nu îl vei întâlni pe bărbatul cu nas ascuțit și ochi verzi. Și să porți furou de mătase crem, că așa mi se arată în ceașca de cafea.

vola.ro

Lucica tresare perceptibil când își amintește de ultima pățanie. Tot furou purta pe sub hainele bune când animalul ăla a încercat să o batjocorească. Norocul ei că a fost mai iute și a pus mâna pe cheie înainte ca mârlanul să încuie ușa de la intrare. S-a întâmplat tocmai în ziua când nu a reușit să facă rost de cafea naturală, să îi ghicească tanti Jeni. Ăștia nu dau pe cartelă decât zahăr și ulei, așa că-i nevoită de multe ori să bea spălătura aia de zaț numită amestec sau nechezol. Normal că și ghicitul, în loc să fie imparțial, dă rateuri și arată numai porțiuni adevărate din viitor, probabil partea de zaț din cafeaua naturală.  Read More

Haiku de octombrie

Cine-mi mai luminează mie ecranul calculatorului, dacă soarele și-a mutat poziția pe cer, îndepărtându-se de fereastra prin care mă saluta în fiecare dimineață? Chiar e octombrie? Prea repede s-a scurs acest an, prea repede se scurg zilele, prea repede se scurge viața. Fă-ți timp, cititorule, să te bucuri de micile ei frumuseți, fă-ți timp să zâmbești îngăduitor când găsești pe blog un…

Haiku de octombrie

Gutui în soare

Zâmbesc galben parfumat.

E octombrie. Read More

Pescarul și marea

Trezit în inima nopții, omul trage un colț al perdelei și privește lung spre insomniacele stelele ce veghează cer și pământ deopotrivă. Luminile lor alb-gălbui pâlpâie ca tot atâtea inimi. Le salută cu un discret semn din ochi, după care dă drumul perdelei. Aceasta flutură câteva clipe și apoi adoarme. Omul întinde brațele vânjoase pentru a se dezmorți și a alunga somnul. Pipăie plasa de pescuit recondiționată de cu seară. E trainică. Speranța că va putea prinde în ea marea îi aduce o sclipire bizară în ochi.

Vuietul valurilor, ca un salut care necontenit crește și descrește, naște fiori în inima pescarului. Mare albastră, minunată mare, spre tine îmi îndrept orice privire și orice gând, ție-ți aduc ofrande zi de zi, pe tine te vreau toată, mireasă veșnic să-mi rămâi, șoptește el în singurătatea nesfârșită. Marea se zvârcolește, se aruncă la picioarele lui cu mișcări rotunde, se retrage cu păreri de rău – doar pentru a reveni, iar și iar, acolo unde pescarul își întinde trainica plasă.  Read More

Haiku de toamnă

Simțul răspunderii mi-a trimis, pe sub pleoapele obosite, un vis atât de real, încât m-am trezit înainte ca lumina zilei să îmi bată în fereastră. Am prea multe treburi de rezolvat. Trebuie să mă concentrez pe ele, să fac tot ce îmi stă în putere pentru a le duce la bun sfârșit astăzi, mi-a spus conștiința. Orice îndeletnicire serioasă începe cu o pauză generoasă, a șoptit partea leneșă din mine. Am sorbit o gură de cafea și, în loc să mă apuc de treabă, am lăsat cuvintele să se amestece într-un…

Haiku de toamnă

Cioburi de toamnă

Vibrează peste pământ

În dureri mute.  Read More

O prietenie ca în poveștile din cărți

Tocmai terminasem de citit Wyrm, o carte de-a dreptul tulburătoare pentru ființele sensibile, așa cum sunt (și) eu. Influențată de povestea cu iubiri imposibile și pericole mortale, cugetam în liniștea dimineții – la nemurirea sufletului, desigur. Am auzit ușa deschizându-se încetinel. I-am zărit întâi inimioara prinsă în păr, apoi zâmbetul inocent și ghetuțele ortopedice trădând o mai veche suferință.

Am putea fi prietene, mi-am spus imediat. Mi-ar alunga singurătatea și mi-ar înveseli viața, iar eu, în schimb, eu i-aș citi din cărțile pe care le îndrăgesc, i-aș povesti despre locurile pe care le-am văzut și i-aș purta pe umeri trupul fragil când ar obosi. Asta înseamnă prietenia adevărată.

Zis și făcut! Am invitat-o să ia loc alături de mine, pe băncuța din lemn de mahon. Din spate ne vegheau nume mari: Orson Scott Card, Frank Herbert, Stephen King. Le eram datoare și-am încercat să mă port cu noua mea prietenă precum eroinele din cărțile scrise de ei. Nu voiam cu tot dinadinsul ca binele să învingă, ci doar să alung răul din viața micuței cu inima Read More