Skip to main content

Alunec spre iarnă

Alunec spre iarnă. Privirea îmi este lipită de florile prea lungi crescute în ghivece, la pervazul geamului. Bătrânul mă urmărește și-n ochii lui citesc un soi de înțelegere care mă doare. Nu vreau să mă înțeleagă, să îmi arate că a trăit și el cândva toate astea, că a ieșit din ele cu obrazul șifonat de riduri, cu părul albit de griji, cu sufletul ciuntit de amintiri pierdute. Îmi spune că va fi o iarnă grea. Își freacă palmele crăpate de muncă, de parcă ar vrea să le încălzească, să-i comande sângelui să circule ca altădată, să fiarbă în vene și să erupă vulcanic în cuvinte și fapte ce pot schimba lumea.

Alunec spre iarnă. În jurul meu peisajul se schimbă. Iarba nu mai este prea verde. Frunzele obosite de atâta doinit se odihnesc acum pe asfalt. Lumea le calcă în picioare și ele nici măcar să geamă nu mai au putere. Mă simt ca un om fără țară. Ca o frunză fără putere. Oare și eu am doinit prea mult? Aprind becul și becul e mai chior Read More

Poarta soarelui

Te văd cum dai din coate pentru a mai înainta un pas, te văd cum înalți capul pentru a mai fura o rază din soarele ce strălucește pentru toți, te văd cum împletești coroane de lauri și ți le așezi pe fruntea deja transpirată de efort. Mă uimește întotdeauna dorința ta de a urca deasupra celorlalți, de a te stabili dincolo de poartă, în zona destinată celor puțini, aleși pe sprânceană. Oare cum vă-nțelegeți între voi? Curiozitatea mă îndeamnă să îți urmăresc, pe furiș, înaintarea. Te văd trecând pragul. Soarele te scaldă în lumina-i blândă, caldă. Frunzele de laur strălucesc așa cum doar aurele o mai fac pe coroanele pictate ale sfinților.

Trebuie să fie plăcut acolo. Uite, văd ființe care îți seamănă. Dau și ele din coate. Uneori te lovesc la ficat, dar ție nu îți pasă. Vrei la soare, vrei să îți petreci timpul în lumină, pe scena verde a vieții. Rămasă în umbră, mă îngălbenesc de invidie. Cât trebuie să fie de cald și de înmiresmat dincolo de poartă! Îmi cunosc slăbiciunile, știu bine că nu am destulă ambiție, că mi-e jenă să dau din coate, Read More

Am strivit sub tălpi o floare

Am strivit sub tălpi o floare. Era albă și, ca orice altă floare, inocentă. Nu voi înțelege niciodată de ce a căutat să mi se strecoare între piele și papuc, exact în acel loc plin de primejdii, unde orice musafir nepoftit poate sfârși strivit într-o clipită. Treceam grăbită pe trotuarul umbrit de verdele primăverii. În mână aveam o pâine pentru care trudisem cu ochii cârpiți de nesomn. Odată cu pletele îmi flutura și-un gând: de câte ori mă vor blama că-mi port papucii pe unde și cum vreau, să le arăt oglindă, să-i fac pe toți să-și amintească rapid cine sunt și de ce au venit pe lume.

Am auzit pocnetul scurt și-am tresărit. Un punct de gheață mi s-a înfipt în talpă. Acolo, sub piciorul meu, neștiută și neauzită, murea o floare. O iasomie. Ori poate o lămâiță. Parfumul i s-a înălțat spre mine, însă avea o poveste așa captivantă, încât am uitat să-l inhalez. Cu urechile ciulite, am ascultat glasul:

Din senin de mai, un vânt rău s-a năpustit asupra mea, făcându-mă să tresar. Mi-am adunat fusta aproape, Read More

Călătorul, filozoful și poetul

Umblă din loc in loc, pe cărări bătătorite, privind spre trecătorii grăbiți. Îl caută pe El, pe cel căruia trebuie să îi plătească o datorie de onoare. Nu-i pasă de ploaie și de vânt, nu-i pasă nici de soarele arzător. Ochii săi triști se îndreaptă numai către pământ, acolo unde urmele imprimate clar îi șoptesc povești pe care numai călătorul le poate înțelege. Știe că fiecare nou pas îl duce mai aproape de El și atunci se scutură, alungă oboseala și continuă să meargă. Nu-l întreabă nimeni de-i e foame, de-i e sete, de-ar vrea să doarmă într-un loc adăpostit, departe de pericole, pe un pat moale și călduros.

Dar nici el nu se vaită. Chiar și când s-a întâlnit cu filozoful, tot cu privirea spre viitor a rămas. Degeaba i-a spus acela că meditația l-ar putea ajuta, că întotdeauna istoria se repetă și că viața-i grea, dar trece. Călătorul nostru nu s-a speriat și nu a abandonat planul. A pierdut de câteva ori urmele. S-a răsucit în loc, a scrutat zările, a întrebat luna. Uneori a simțit că își pierde chiar motivația. Atunci s-a lungit pe pământ și a lăsat să se scurgă din el ura, teama, durerea, tristețea, pesimismul, tot răul adunat în suflet. Când și-a revenit, în fața lui stătea poetul. Read More

Pe unde mi-am plimbat maimuța

Maimuței mele îi place să fie plimbată și trasă în poze. De mică visa să devină vedetă, să vorbească lumea despre ea, să fie atinsă de mâini calde, să se facă, de ce nu?, filme în care să fie eroina principală, cea care stoarce lacrimi și care stârnește hohote de râs. Biata maimuță. Nici unul dintre visurile sale nu s-a transformat în realitate, cel puțin nu în totalitate. Unii au încercat să o agațe, cum se spune în limbajul de cartier, și-au bătut joc de sentimentele ei, alții au avut chiar tentative de a răpi această ființă gingașă, delicată, cuminte.

Sehașela a trecut peste toate cu fruntea sus și cu cerceii fluturând în vânt. Multă vreme a stat ascunsă între cărți, s-a documentat despre lume, s-a îmbătat cu povești și a trăit frânturi de viață imaginară. Dornică să experimenteze lucruri noi, maimuțica cu cercei s-a ascuns în ghiozdan. O idee bună, căci așa a avut șansa de a vedea marea, de a rătăci prin paduri, de a se bucura de soare, de ploi, de zăpezi. A vrut să vadă Read More

Rochia albă de pe plajă

Robert strivește sub talpă chiștocul, privește în jur și atunci simte cum inima îi stă în loc. Pe stânca din apropiere flutură o rochie albă. Femeia își ține brațele întinse către abisul de sub ea, pregătită să se lanseze în zbor spre nicăieri. Fără să-i pese că ar putea aluneca pe iarba umezită de rouă sau că sinucigașa l-ar putea trage spre stâncile înverzite, Robert aleargă într-un suflet și își încolăcește mâinile pe mijlocul subțire. Tremură tot de emoție, chiar și după ce se asigură că femeia este în siguranță, departe de stâncile care i-ar fi curmat într-o clipită viața.

-Este o zi prea frumoasă pentru a muri și-ar fi păcat să pângărești plaja superbă de sub noi.

sursa foto trenda.ro Read More

Panseluță, Bărbat din Flori

De când cu reclamația la poliție, crescuse mult faima lui Panseluță, Bărbat din Flori. Nimeni nu știa dacă Flori se referea la localitatea cu acest nume, la celebra expresie rușinoasă ori dacă așa se numise mama lui și nimeni nu îndrăznea să întrebe, de teamă că se va alege cu vreo plângere, așa cum pățise biata Nona X. Singur și de bună voie publicase apoi în ziarul local reclamația, convins fiind că va fi decorat imediat cu ordinul Păpădia Urbană sau măcar cu medalia Spiritus Civicus.

Domnule Comandant,

Cu profundă și justificată indignare cetățenească vă aduc la cunoștință următoarele fapte: în data de 01. 05. 2017, numita Nona X. și-a plimbat animalul (în speță câinele) pe trotuarul drept (cum vii dinspre centru) al străzii Îngăduinței și i-a permis acestuia (câinelui) să urineze pe o biată păpădie. Recunosc faptul că păpădia creștea prin asfalt, nu era a mea personal și stropirea ei nu mă afecta cu nimic, însă nu mi se pare legal și nici moral ca un câine să aducă o asemenea jignire unei flori care crește pe pământ de atâta vreme și care, prin faptul că trăiește, aduce mari beneficii aerului pe care îl respirăm noi toți, cetățeni ai acestei urbe. De aceea vă rog, domnule comandant, să tratați cazul cu maximă seriozitate Read More

Creaturi nevăzute

Drumul pare interminabil, dar nu ne deranjează deloc. Am plecat de la hotel să explorăm zona, să ne bucurăm de aer curat, de peisaje, de tot ce ne-ar ieși în cale. E atât de mult verde în jur, încât mă simt ca într-un paradis terestru. Soarele călduț îmi mângâie umerii și-mi scrie povești pe asfalt. Le ating cu degetul și gândul mă poartă prin păduri, spre spiriduși care se ascund în scorburi, spre fluturi legați pe vecie de dulceața florilor, spre frunze foșnind sub tălpi desculțe, spre umbre împletindu-se printre ciupercile pufoase. Soarele știe toate poveștile lumii și, dacă citești cu atenție umbrele de pe asfalt, le poți afla pe unele.

În iarba de la marginea drumului aud un foșnet. Îmi pare că un personaj de poveste mă cheamă spre el, să îmi dezvăluie secrete păstrate de iarba deasă și de pietre. Dar nu. Cel mai probabil e o șopârlă sau chiar un șarpe atras de căldură. Pregătesc aparatul de fotografiat și mai înaintez un pas înspre pădure. Soțul îmi prinde brațul și mă trage înapoi. Se teme de șerpi și de vietățile nevăzute care mișună prin tufișuri. Nu crede în povești cu zâne și spiriduși, deci nici nu poate vedea toate aceste creaturi minunate Read More

Plec în călătoria vieții mele

Căldura năucitoare m-a făcut să urlu și să bat cu pumnii în pereții moi și parfumați. Cineva să mă elibereze! țipam speriată, în vreme ce transpirația îmi șiroia pe tâmple și îmi păta cerceii însângerați. După aproape două ore de chin, timp în care mi-au trecut prin fața ochilor toate momentele mai mult sau mai puțin frumoase trăite în scurta mea viață, cineva mi-a înțeles zbaterea. Eram palidă, încercănată și îngrozită. În jur mirosea a primăvară, a înflorire și parcă a miere. Singura mea vină este că m-am născut. Atunci, de ce mi-a fost sortit să îndur atâta suferință?

Când soarele scălda pământul în lumină și culoare, când magnolia exploda de-atâta fericire, când albinele deja alergau din floare în floare, eu stăteam încuiată într-un ghiozdan, înghesuită între țigări, cărți, șervețele și tot felul de lucrușoare femeiești. Vreau să fiu una cu natura, vreau să îmi trăiesc viața la maxim, vreau să văd lumea! strigam din răsputeri, cu disperarea ființei ce nu se poate bucura de împrimăvărare. Glasul meu, deși subțirel și timid, s-a auzit până în cele patru zări și-atunci… Read More

Visul peștelui

Mă strânge apa. E tot mai mică, mai aglomerată și mai caldă. Încerc să mă îndepartez de acest loc sumbru, mirosind a moarte. Am senzația că nu sunt în siguranță și asta mă face să bat din coadă mai des, tot mai des și mai dezordonat. În jurul meu sunt pești speriați care fac același lucru. Ne izbim unii de alții. Ne cerem scuze cu (aproape) insesizabile străfulgerări de priviri. Respirăm greu. Unii plâng și lacrimile lor se amestecă imediat cu apa nefiresc de limpede.

Din când în când se face mai mult loc. Încă nu am înțeles unde pleacă unii dintre tovarășii mei de suferință, purtați de un curent ciudat, ca o plasă minusculă de pescuit, dar cercetez. Poate au găsit drumul către casă, iar eu stau ca blegul pe aici, tremurând branhiile și lovind cu coada apa aceasta bizară. Aștept momentul potrivit și mă urc în liftul ce duce spre libertate. Plasa e toată găurită, însă nu sunt în pericol să mă pierd, căci am trei kilograme, după cum spune vocea de femeie. Read More