Skip to main content

Cuvintele îmi sunt haină, hrană, balsam

M-aș fi căutat în zațul de pe fundul ceștii, însă cafeaua zilelor noastre e limpede precum o idee meditată de subseară și până la crăpatul zorilor, când mi se reamintește că-s datoare la clopoțel c-o deșteptare. M-aș fi găsit, poate, în fluturatul de eșarfă, însă primăverile de atunci erau ploioase și mă intimidau cu albul lor pur. Uneori, când inima-mi preaplină de cuvinte tic-tăcuia pentru zarzării în floare și pentru câte un ochi de bou (superbe flori, nu-i așa?), grupul de clovni care-mi păzea onoarea apărea din senin de aprilie și îmi strica ploile. Câte o bobiță cristalină îmi rămânea totuși agățată de gene, ca un nasture prins într-o singură ață, fragilă, pe haina vieții.

O lacrimă face cât o mie de cuvinte, îmi șoptea poetul pe care îl găzduiesc în suflet, un bătrân cu inima de copil și pași de uriaș. A fost, săracul, la un pas de moarte după o încondeiere cu vaci, cearșafuri și alte lighioane înspăimântătoare ieșite din bula cu aer stătut a puritanilor. L-am resuscitat cu greu și m-am temut că și-a pierdut verva și unicitatea când mi-a spus, abia trezit din moartea clinică: ferește-mă, fato, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur! I-am arătat ochiul umezit de cele o mie de cuvinte. (more…)

Șeherezada ieșită la pensie

Mă plimb ca o nălucă, fără să văd pe unde merg și fără ca oamenilor să le pese de existența mea efemeră. Caut spiritualitatea ce îi însuflețește pe alții, sursa mișcărilor de rotație și de revoluție atât de adânc înrădăcinate în tradiții și crezuri pe care mintea mea refuză să le înțeleagă. Trebuie să ajung la acel laborator, să simt sub tălpile goale răcoarea pardoselii, să inhalez mirosurile ce îmi sunt deocamdată străine, să dau urechilor șansa de a auzi povești cum numai Șeherezada mai știa spune și, poate, să mă distrez copios încercând să tai în felii învățăturile, să fac dungi prin gânduri, să ating pielea de catifea a celor care își găsesc acolo pacea (sau mănușa de catifea în care se ascunde un viitor război?).

Umblu din cartier în cartier. Pașii mă poartă singuri, parcă citind în asfalt urma imprimată de mii și mii de tălpi ce au trecut pe aici de-a lungul vremii în căutarea aceleași spiritualități. Ajunsă la răscruce, o văd. Este acolo, ascunsă printre copaci: veche, dar parcă proaspătă, cuminte, dar parcă așteptând să desfacă suflete, așa cum bătrânețea desface păstaia de vanilie înmiresmată. (more…)

Mustul de altădată

Mănânc prea puțin pentru un copil de 15 ani. Foamea ce-mi chinuie permanent stomacul mă face să devin imprudentă. Culeg cele mai coapte bobițe de strugure găsite în vie. Sunt parcă pictate de o cariocă aurie. Culoarea lor astrală mă îmbie să încerc încă una, și încă una, și încă una. Frigul și umezeala toamnei îmi intră prin hainele subțiri, căci vântului turbat nu-i pasă de chinul meu. Unul dintre băieții urcați în remorca tractorului mă vede tremurând și-mi spune că-mi va da, la plecare, cel mai bun medicament: must proaspăt preparat.

E un adevărat personaj tipul acesta. Îmi prinde mâna înghețată și mă ajută să urc, să văd cu ochii mei și să înțeleg procesul prin care strugurii cu boabe aurii devin licoare magică. Filmul aproape că mi se rupe când cizmele pline de balegă și noroi strivesc rodul viei. Lacrimile strugurilor călcați în picioare se preling pe la colțul benei și pică, neconsolate, în găleata de plastic așezată strategic pe pământ. Momentul este de o importanță crucială: pofta de must (more…)

Degeaba e inovație, dacă nu e și inspirație

Pare un simplu robinet. Nici mai mare, nici mai mic decât alte robinete. Lucește argintiu sub lumina becului ascuns dincolo de-un abajur pe care artistul a pictat felii de portocală, delicatese vizuale pentru ochii flămânzi de frumos. Nu știe să picure – semn că-și vede de treabă fără să enerveze pe nimeni. E purtător al unor ape de obicei tulburi, pe care mulți oameni le lasă la decantat înainte de a le dezlega misterul. Alții, mai grăbiți sau mai plictisiți, le varsă într-un final la canalizare, fără păreri de rău. Nici robinetul nu suferă. Menirea lui nu e să adape ființe care nu s-au strofocat deloc să-i caute comorile ascunse dincolo de timp.

Uneori tace. El, robinetul. Închis în sine ca-ntr-o cutie, își ține apele tăinuite în bezna țevilor. Chiar de-l rogi, de i te ploconești, de faci promisiuni, el tace. Alteori poți avea senzația că ai aterizat în marea unde toate apele se adună. Îndopate parcă de calciu, magneziu și alte elemente necesare vieții, ideile cresc, se umflă, se dezvoltă și se adună. Unele pe blog, altele în ciorne care poate vor vedea vreodată lumina internetului. Sau poate vor muri, uitate în bucătăria blogului. Până la urmă, chiar și (more…)

Sistemul e de vină

În aceste vremuri tulburi, în care cu greu mai pot deosebi un amic de un dușman, simt că e musai să scriu pe blog despre tot ceea ce am pățit în ultima perioadă. Mă credeți sau nu, eu insist pe ideea că destăinuirile lansate pe internet fac bine la psihic. E mai greu să-mi dau seama dacă la al celui ce-și pune sufletul dezgolit pe o foaie virtuală sau al celui care citește și se regăsește în trăirile respectivului suflet. Oricum, e o distracție care merită să îi acordăm toată atenția noastră. Fiecare împărtășire a tainelor ce mă apasă îmi eliberează mintea și îmi aduce o mulțumire lăuntrică de neegalat.

De obicei, pentru necazurile mele este de vină sistemul. Și voi aveți obiceiul de a da vina pe el, nu-i așa? Am observat că toată lumea are aceeași parere: sistemul este o catastrofă. Totuși, dacă luăm fiecare om în parte și îl întrebăm cine este acest sistem, pariez că mulți rămân blocați, că habar nu au să răspundă. Lor le dau un sfat. Nu. Mai bine nu le dau nimic, că sunt zgârcit și mârâi când se apropie cineva de ceea ce îmi apartine. Și-s bine înarmat(more…)

Cum de pământul poate suporta atâta tristețe

Uneori mă mir cum de pământul poate suporta atâta tristețe adunată în lume, atâtea lacrimi curse pe chipuri împietrite de spaimă, de durere, de neputință. Încerc să înțeleg viața, cu ale sale bune și rele. Apoi mă întreb dacă ea mă înțelege pe mine. Stau până târziu în noapte gândindu-mă la toate câte le-aș putea face, dacă m-aș implica mai mult în problemele oamenilor și ale naturii. Muncesc până când simt că se învârte pământul cu mine. Atunci mă întreb, cu o plăcere deloc vinovată, dacă nu cumva eu mă învârt în jurul pământului,  în încercarea de a veghea la bunăstarea tuturor. În acele momente mă opresc, râd a prost și mă mint că luna doar pentru mine luminează, să pot vedea suferința lumii.

E doar o formă de tortură. Nu mă simt îngrădită. Niciodată nu m-am simțit. Neputința mea vine din lene, din neimplicare și din neștiința de a face mai mulți bani. Căci da, la ora actuală cel mai ușor mi-ar fi să îi ajut pe alții cu bani, fără să mă mai implic emoțional și fără să îmi pese că alții se lăfăie, insensibili la problemele lumii, la faptul că pe pământ sunt oameni care nu își permit (more…)

Mă lasă nervii

Trebuie să fac o mărturisire. Pe blog, în public, printre lacrimi. Oameni buni, mă lasă nervii! Mă lasă nervii și cine știe ce nebunie fac! Am trăit, ca voi toți, zile încordate, zile în care am urmărit știri mai mult decât urmărisem în ultimii câțiva ani. Mi-am cărat șifonierul după mine prin centrul orașului, visând la o lume mai bună. Am povestit cu alții, am discutat și în contradictoriu de câteva ori. Sunt un om lihnit de foame, căci am uitat să mănânc, deși am o farfurie cu diverse chiar pe birou. Mi s-a părut mai important să stau cu ochii pe știri. Dar nu mai am nervi. M-am înșelat când am crezut că sunt un om puternic.

Sunt un om micuț, ghemuit într-o cutie cu visuri. Vorbesc deseori cu prietenul meu imaginar. Cu prietenii, de fapt, că am mai mulți. Toți mă mint că va fi bine și eu mereu îi cred. Și sper. Și visez. Și din când în când ies la luptă. Chiar și în zilele când soneria mă anunță că am musafiri veniți înainte de a fi turnat prima cafea in cească. (more…)

Mai aproape de Pol

Poartă în suflet prea multă iarnă, atât de multă încât cu fiecare nouă zi trăită are senzația că e tot mai aproape de Pol. O tristețe fără nume și fără formă îi învăluie trupul înghețat. Ochii îi sunt flori de gheață, pletele – podoabe inutile, tălpile… Eh, la tălpi are o mâncărime care nu trece. Simte cum fierbințeala îi topește orice urmă de cumpătare. Așteptarea îi înnebunește simțurile. Știe că, atunci când își dorește ceva cu toată ființa, e posibil ca stelele să facă o vrajă și să îi împlinească visul. Dar ziua nu sunt stele pe cer. Dacă noi nu le vedem, înseamnă că nu există? Oare ele ne pot vedea prin perdeaua de fulgi de zăpadă care unește cerul de pământ?

Învelită doar cu un șal cenușiu, stă nemișcată în drum. E atât de chinuitoare dorința și-atât de mistuitor dorul… Dacă ar cunoaște drumul, ar pleca singură, să fie cât mai aproape de Pol, căci aici are impresia că nu își poate îndeplini menirea. Ar vrea să devină erou de poveste, să poată face diferența dintre viață și moarte, să rămână pe veci în amintirea oamenilor, să-i cânte veseli copiii “săniuța fuge, nimeni n-o ajunge, are dor de ducă, parc-ar fi nălucă”. Aici sau mai aproape de Pol. Dar nu poate, dacă oamenii refuză să o ajute. Săniuța continuă să aștepte în drum. Încet, încet, tălpile îi ruginesc, zăpada o acoperă, lumea o uită. (more…)

Am o lene de mă doare…

Din discuție în discuție am ajuns până la momentul când, cu blândețe și diplomație, soțul meu mi-a spus că mă însoțește, dacă sunt decisă să îmi cumpăr creioane colorate și să mă joc de-a marele Picasso, chiar și în condițiile în care știu că nu am strop de talent la desen. Nu am avut nevoie de un al doilea îndemn. Bocanci în picioare, geacă pe umeri, câinele lăsat în casă, pentru apărarea valorosului teritoriu, și am pornit pe drumul spre supermarket. M-am oprit doar să adun câteva castane, apoi să fac niște fotografii.

În ciuda frigului de afară, doi bărbați stăteau la colțul străzii, la bar, cu halba de bere alături. Unul dintre ei se străduia să își amintească măcar trei versuri din poezia despre vacă, armăsar și bou. Am trecut repede pe lângă ei, mai atentă la un avocado ce zâmbea verde din poza de pe clădire. Unii spun că acest fruct ar avea gust bun, dar mie forma și culoarea nu îmi inspiră prea mare încredere. Prefer să cumpăr un caiet de desen.  (more…)

Huse elastice pentru canapea și fotolii

Canapeaua, deși veche, fusese recondiționată cu simț de răspundere și întreținuta cu atenție. Arăta onorabil, chiar dacă imprimeurile de pe tapițerie se demodaseră în urmă cu mulți ani. Experiența mă învățase că le pot ascunde, măcar parțial, sub o pătură în culori vesele. Același lucru se întâmpla și cu fotoliile, pui gemeni ai respectivei canapele. Din când în când le ștergeam cu un burete umed brațele, convinsă fiind că nici un musafir nu va căuta cu lupa urme de murdărie sau de trecere a timpului.

retroboutique.ro

Am încercat să le fac niște huse elastice. Fiind croitor de ocazie și neavând mașină de cusut, m-am chinuit degeaba. Uneori chiar nu e suficient să pui inimă în ceea ce faci. Trebuie să ai scule potrivite și un strop de pricepere. Mi-am ecranat canapeaua și fotoliile. Succesul a fost de scurtă durată. Odată cu apariția câinelui, lucrurile au luat-o vertiginos la vale. E un maidanezo-tomberonez imperial, dar nu suportă să doarmă decât pe canapea sau pe fotolii, cu perna sub cap. (more…)