Skip to main content

Am speriat iarna

Am speriat iarna, vă jur. M-a chinuit mult, făcându-mă să ies cu Bruno diminețile doar pentru câteva minute, înfofolită în trei cojoace. Când a plecat, am vrut să fac chef. Mi-am ales din șifonier cea mai frumoasă bluză, mi-am luat aparatul de fotografiat, o carte, câinele și tot dorul adunat în suflet, și am plecat să mă plimb pe coclauri, să mă bucur de verde crud, de muguri, de flori, de primăvară. Dar afurisita iarnă, prefăcută și rea, nici gând să plece cu adevărat. S-a întors cu forțe proaspete și a speriat o întreagă țară când a început să arunce fulgi din înalt. Mulți uitaseră de vorba din bătrâni, cea cu zăpada mieilor, la fel cum uitaseră că vara nu-i ca iarna, dar primăvara poate fi ca iarna (pe asta am citit-o pe facebook, însă nu mai rețin la cine). Și eu m-am numărat printre cei care și-au dorit să uite că iarna se poate întoarce într-o clipă, făcând oamenii să redeschidă centralele termice în miez de aprilie.

Urâtă mai ești, cu albul tău prea luminos, cu gerul ce taie obrazul neprotejat, cu mocirla pe care o lași în urmă, cu răul pe care îl faci florilor sensibile, i-am spus încruntată. Am încercat să îmi păstrez capul pe umeri și să mă conving că nu pot lupta cu natura potrivnică. Văzând că întreaga țară se află sub asediul iernii, mi-am scos din dulap paharul cu omul de zăpadă, (more…)

Picătura de nectar

Îți picură nectar pe buze și mâinile încă mai au urme de portocală proaspăt secătuită de sucul aromat. Întind un deget – cu teamă, cu timiditate, cu reținerea omului ce nu a mai făcut asta până acum. Ating picătura de nectar irosită. E atât de multă dragoste și dăruire în ea, e toată dulceața lumii adunată într-un strop concentrat, e miracolul fără de care viața pare tristă. Tu zâmbești. Mă doare nepăsarea ta. Caut printre gânduri cuvintele și gesturile care să te facă să înțelegi cât de prețioasă este această licoare. Ochii tăi îmi arată clar că nu pricepi. Pentru tine, e doar un alt lichid. Poate mai bun, mai aromat, mai dulce, dar un lichid. Dau drumul unui potop de cuvinte, convinsă fiind că e ultima soluție. Cum altfel te-aș putea convinge că miracolul acesta lichid îmi este aproape indispensabil? Tu îți ștergi de pe buze orice urmă de nectar și râzi. Râzi de-a binelea când îți urlu în ureche, transfigurată de furie: (more…)

Jurnal de femeie simplă (pagina 105)

Astăzi (10 aprilie 2017)… descopăr că am repetat experiența de acum trei ani, deși motivele au fost altele. Ca să fiu mai clară și să mă pot înțelege măcar eu peste ani, las link spre o altă pagină de jurnal și spun că în ultimele 24 de ore am avut un somn haotic și neîndestulător. Am dormit în reprize scurte, la ore nepotrivite, motiv pentru care dimineața de luni m-a găsit obosită și agitată. Soarele a crescut mult față de ieri și

Sper… să aducă mult așteptata căldură, căci m-am săturat să îmi scot câinele la plimbare îmbrăcată cu tot șifonierul. Uneori am impresia că vom ține centrala termică aprinsă până în august, că urmează să vină o iarnă cumplită sau că vom fi găsiți cu țurțuri la nas de o civilizație extraterestră, peste milioane de ani.

Mă gândesc… la cât de mult și-au dorit nepoții mei să intre în rândul copiilor moderni. Ieri le-am îndeplinit visul: fiecare dintre ei a primit câte o jucărie kendama. S-au antrenat întreaga zi.

(more…)

Poartă spre poveste

Vreau să trăiesc o veșnicie printre cărți, însă nu mă dau în lături nici de la discuțiile (uneori prea tulburi) stârnite de către cei care îmi citesc blogul. Una dintre ele a avut loc în data de 5 aprilie 2017 (trebuie neapărat consemnată) și m-a făcut să zâmbesc încântată și, în același timp, ușor confuză. Țin neapărat să o păstrez pe blog și să o arăt tuturor:

Tudor Alexandru Costin: chiar Va iubesc ! Cum puteți citi atât ! Rand mai aveți timp sa scrieți/ gândiți literar?

Vienela: Multumesc mult! Cred ca tocmai lecturile ma stimuleaza.

T. A. C.: las-o moarta ca-i albastra ! fără tine și eu, este cam greu sa fii zeu… lectura ce este, este zid de poveste

V.: As spune mai degraba ca lectura este poarta spre poveste. (more…)

Inseparabilii – om și câine

Am scris despre el pe blog încă din prima zi – Mai bogată cu o ciocolată Bruno. După câteva zile l-am lăsat să scrie în locul meu, apoi m-am decis să îi fac rubrică separată (categoria Viață de câine), să se distreze în voie. Și a făcut-o de multe ori, în stilul său caracteristic. M-a făcut să râd, m-a înduioșat și mi-a bucurat inima. Dragul de el! Îi place atât de mult să se dea victimă și să își pună poze pe aici, ca mai apoi să aștepte cu sufletul la gură like-uri și/sau cuvinte de compătimire din partea cititorilor. Deși pe blog îmi spune mami, în viața reală nu se comportă ca și cum ar fi copilul meu. Nici de parcă ar fi animalul de companie al familiei. E doar el, Bruno, un câine răsfățat, sensibil și îndărătnic.

E unic. Deosebit. Fascinant datorită amestecului de blândețe și agresivitate cu care natura l-a înzestrat. Nu l-aș fi vrut altfel. Îl iubesc așa cum este, pentru ceea ce este. Soțul meu susține că îl iubesc pentru că îmi seamănă atât de mult la caracter. Suntem inseparabili. Petrecem cel puțin 23 de ore pe zi împreună. Când scriu stă lângă mine și, din când în când, dacă îl apucă plictiseala, își pune laba pe mâna mea, să îmi aducă aminte că am un câine. Când citesc, se lungește lângă mine în pat și moțăie, atent totuși la fiecare întoarcere de pagină, (more…)

Magnolie

Cred că vreme de vreo treizeci de ani am trăit pe o altă planetă. O planetă în care magnolia exista numai în cărți. Nu avea chip și nici parfum, ci doar litere împletite melodios, ca într-o vrajă ce cuprinde pe nesimțite sufletul cititorului neavizat. Exploda primăvara devreme, își împrăștia mireasma prin tot locul și devenea o floare de nu-mă-uita pentru orice îndrăgostit. M-am străduit să nu mi-o imaginez în nici un fel, ca nu cumva să fiu dezamăgită la întâlnirea pe care simțeam că o vom avea cândva. După care am uitat, probabil pentru că viața m-a aruncat ba printre păpădii, ba printre crini imperiali, ba printre flori de câmp, ba printre gladiole.

Era o dimineață senină de martie. La întâlnire au participat ochii mirați ai copilului meu, o creangă înmugurită de zarzăr, câteva gâze trezite la viață, zefirul, trei raze de soare, palmele mele – desfăcute a îmbrățișare –  și ele, florile de magnolie, superbele flori de magnolie. Mă încerca o senzație de irealitate și mă întrebam dacă nu cumva copăceii din care tot răsăreau boboci de magnolie au fost scoși din solul lor de baștină, dintr-un univers îndepărtat, apoi transportați pe planeta noastră, pentru ca oamenii să li se închine ca unor zei ai frumuseții, ai perfecțiunii.  (more…)

Călătorie prin România pastorală

Am visat că era vară, cea mai frumoasă vară trăită vreodată. Oamenii din jur (atât cei din viața reală, cât și cei din virtual) se mobilizaseră și îmi băgaseră în cont destui bani pentru ca eu să pot merge prin România, într-un soi de turneu/pelerinaj, pentru a afla cum mai este viața prin satele țării, ce mai fac oamenii (câți au mai rămas), ce și cât din tradițiile de altădată se mai păstrează viu, ce regrete au și ce speranțe îi mână pe săteni spre mai departe. Îmi era foame de povești, de oameni simpli, de căldură sufletească. Îmi era foame de o călătorie prin România pastorală.

Mi s-au arătat, în vis, persoane pe care nu le-am văzut niciodată, dar și sate pe unde piciorul nu mi-a călcat. Peisaje uluitoare mi-au amintit cât de frumoasă este România. De gât îmi atârna un aparat de fotografiat. Aveam pe umeri un rucsac în care ascunsesem câteva hăinuțe, o pereche de bocanci, dulciuri, un caiet studentesc în care să îmi notez impresiile (căci în vis știam sigur că, la finalul călătoriei, voi scrie o carte despre tot ceea ce ochii mei curioși strânseseră sub pleoape) și o hartă cu traseul prestabilit, de la care adeseori m-am abătut în vis.  (more…)

Jurnal de femeie simplă, supărată (pagina 104)

Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… și pentru tot restul vieții mele: să nu mai permit nimănui să se ia de mine pe stradă, să apelez imediat la cei care sunt în măsură să aplaneze conflicte și să îi pedepsească pe vinovați. Este inadmisibil. Nu vreau să ajung să-mi fie teamă când ies din casă, nu vreau nici să mă las cuprinsă de furie din cauza unor ființe care nu își pot controla comportamentul, care nu știu ce înseamnă bun simț și care își imaginează că pot umbla cu bâta în mână prin Ploieşti…, în căutarea fericirii pe care nu le-o mai aduce decât agresivitatea verbală sau chiar fizică.

Mă gândesc… la ei ca la niște biete ființe lipsite de dragoste, care își găsesc alinarea în certuri interminabile. Mă uit la ei și le văd răutatea ieșind din gură precum veninul din colții șerpilor. Sunt otrăvitori, sunt toxici, sunt periculoși. Sper… să rămân cu mintea întreagă, să nu ajung vreodată să mă comport ca acești așa-ziși oameni. Răutatea și lipsa de educație îi fac să atace fără să aibă motive întemeiate și fără să țină cont de nimic. Probabil e singura modalitate prin care se pot răzbuna pe viața proastă pe care o duc. Nu se pot iubi nici măcar pe ei. Dacă s-ar iubi, nu și-ar transforma viața într-un iad plin de venin. E așa trist… (more…)

Cât de reale par visele

Cât de reale par visele? Nu știu cum sunt ale altora, însă ale mele sunt atât de reale, încât uneori mă trezesc din somn și mă uit dezorientată în jur, încercând să înțeleg unde a dispărut lumea în care eram cu doar câteva secunde înainte. Pentru a scăpa de această senzație, mă ridic din pat, pun cafeaua la foc și deschid blogul. Fie povestesc visul, așa cum s-a întâmplat când am vrut să îi rup mutra lui Mimi, fie mă distrez scriind despre vise în funcție de zilele săptămânii. Totuși, nu pot înțelege de ce unele vise mă duc în lumi fantastice, pentru ca mai apoi să mă arunce în patul cald, între pături pufoase, acolo unde nu există primejdii ori feți-frumoși cărora le lipsește seva, dar nici aventuri uluitoare sau suflete bune ca pâinea caldă, ci tot felul de vecini cu bormașini și ogari care aleargă pe străzi cu burta lipită de șira spinării.

Unele vise, deși par foarte reale, nu au puterea de a mă tulbura. Altele îmi rămân mult prea mult timp întipărite în memorie și mă-nfioară de câte ori mă gândesc la ele. De unde vin visele și cu ce scop ne sperie, ne amăgesc, ne tulbură liniștea sufletească? Un vis tulburător, (more…)