Skip to main content

Data viitoare mă veți “auzi” din Scoția

Aș putea da vina pe dependența de calculator, însă adevărul este că aceste ultime zile înainte de plecare mi se par atât de lungi și de plictisitoare, încât nu știu cu ce să le ocup. Din acest motiv nu am strâns încă jucăriile, așa cum planificasem săptămâna trecută. Nu m-am putut concentra pe citit, nici cu Bruno în plimbări lungi nu am avut chef să ies. Nu am gătit nimic, dar măcar am dat cu aspiratorul. În rest, întinsă în pat, înconjurată de pisicuțe, având câinele tolănit la picioare, am ales să ascult povești citite în limba engleză.

Nu doar că am învățat cuvinte noi, ci am și descoperit o carte pe care vreau neapărat să pun mâna. Vă recomand și vouă să o căutați, dacă vreți să vă destindeți, să vă distrați într-o după-amiază plictisitoare. How to be an Alien, de George Mikes, este genul de carte care nu te poate lăsa indiferent. Pe alocuri am râs cu lacrimi, prin unele părți am rămas uimită, iar la final am regretat că s-a terminat atât de repede (am ascultat-o pe youtube). O voi reciti alături de Mihai, de cum vom avea o clipă liberă.  Read More

Don Williams

S-a autoinvitat la o cafea, așa cum face ea de obicei, știind că nu mă deranjează niciodată, căci în prezenta ei “mă simt de parcă aș fi singură”, după cum îmi place să o tachinez pe sora mea. M-a găsit ascultând muzică și dansând cu Bruno, lucru care a mirat-o și în aceeași măsură a distrat-o grozav. Câinele s-a rușinat și a refuzat să mai danseze, deși pe chipul surorii mele se citea plăcerea de a ne urmări. Văzând că nu mai am cu cine să dau spectacol, m-am așezat gâfâind pe un scaun și abia atunci a remarcat și ea că ascultam un cântăreț de care nu auzise niciodată.

A fost cu atât mai uimită cu cât m-a văzut entuziasmată la maxim de el și de muzica lui. Un bătrân. Dar ce bătrân! Ce muzică! Haide să îți pun și altă melodie! Ascult-o și pe asta! Dar asta cum ți se pare? Din cântec în cântec am ajuns să îi ascultăm tot repertoriul, ba unele medolii chiar de mai multe ori, așa cum meritau. Eu oricum fac asta în fiecare zi, de la o vreme. Uneori îl ascult în surdină, Read More

Când ți-o frige buza mai tare…

Astăzi (8 septembrie 2017)… ai putea crede că yahoo a avansat suficient cât să nu le mai pună piedici utilizatorilor de mail, însă nu e așa. Oricum aș încerca, nu pot recupera o adresă din cauză că nu mai am numărul de telefon pe care l-am oferit când am facut contul. Urarea mea de bine: _)_ yahoo! În casă… și probabil pe întreaga scară de bloc mi se poate auzi vocea isterizată de nervi, între două versuri fredonate odată cu Imagine Dragons – Demons.

Mă gândesc… deseori la toți ani pierduți aiurea, cu convingerea că nu trebuie să știu engleza perfect, că nu are la ce să îmi folosească. Sper… să îi pot recupera, la fel cum sper să pot recupera tot timpul pierdut fără să trec prin blogosferă… E adevărat, mi-am aglomerat zilele de bunăvoie și nesilită de nimeni. Mă joc deseori cu pisicile mele…, iar asta îmi dă o stare de bine. Doar cel care nu are pisică în casă nu știe câtă veselie aduc micile feline.

Read More

Miezul nopții

Miezul nopții, cu ale sale umbre tremurate, cu spirite ce nu-și găsesc odihna, cu poeții care își plâng sau cântă iubirile, pe mine m-a găsit făcută ghem în patul deodată mult prea mare. Mă acopereau trei pisici și-mi învelea picioarele un câine. Mi-era cald și bine în noaptea clar-obscură, purtătoare de amintiri nebune cu un câmp plin de cimbrișor, cu grâu legănat în vânt, cu gânduri care fac echilibristică într-un pahar cu vise. Le era bine și lor, viselor. Culcușite în genele somnoroase, legănate de torsul mâțelor, ele creșteau parfumate și tot mai coapte.

Țintuită dincolo de frunzele catalpei, luna cu greu își putea strecura câte o rază în întunericul camerei. Nici măcar nu știa că multe dintre vietățile pământului au învățat să se descurce în lipsa ei folosind alte simțuri. Cu părul împrăștiat peste pernă, formând parcă un soare darnic, cu raze lungi, am întins mâna spre ghemul care muncea de zor la coperta cărții uitate în pat. Simțurile mi-au spus că era Read More

Emoții de om sărac, fără mașină

Aveam de trimis diverse chestii copilului, în Anglia. Ca să fac rost de cutia potrivită, m-am dus până la praktiker, asta după ce am întrebat în stânga și în dreapta pe la toate magazinele din cartier. S-au uitat cam strâmb la mine călătorii din autobuz când m-au văzut urcând cartonul uriaș pentru care plătisem 20 de lei, dar nu mi-au spus nimic, semn că nu e chiar totul pierdut în țara aceasta.
M-am învârtit pe lângă cutie două săptămâni, tot adunând cele necesare. Ieri (30 august) am sunat la firma de transport internațional. A rămas că ne întâlnim astăzi la ora 10 undeva la ieșirea din Ploiești. Tot ieri am găsit un taximetrist simpatic, cu o mașină mare, în care încăpea lejer cutia mea. Mi-a lăsat numărul de telefon, să îl sun astăzi dimineață.
Read More

Dacă intru în depresie…

Astăzi (25 august 2017)… mi-am amintit ce înseamnă temperatura de 15 grade și, încă somnoroasă, abia ieșită din scutece, nici măcar nu mi s-a părut foarte frig afară, așa cum mă temeam când mă gândeam la plecarea în Scoția, unde la 20 de grade toți spun că e caniculă. Totuși, nu sunt convinsă că m-aș putea acomoda cu un cer mereu încărcat de nori. Dacă intru în depresie în perioada viitoare, să știți că mi se trage de la soarele ascuns dincolo de nori.

Mă gândesc… la faptul că engleza mea e tot mai avansată, însă imediat îmi dau seama că mă păcălesc singură. Citesc o carte scrisă în limba engleză (Next, de Michael Crichton) și înțeleg aproape tot ce e scris acolo, însă nu pentru că mi-ar fi familiare cuvintele, ci pentru că sunt capabilă să fac legătura între ceea ce cunosc și ceea ce este în plus, astfel încât să pricep măcar o mare parte din propoziție, dacă nu pe toată. Muncesc de zor pentru a îmbunătăți chestia asta.

Read More

Întrebările potrivite

Care e momentul când poveștile încep să se repete? În care clipă a vieții omul nu mai are nimic nou de povestit? Cum e posibil să trăim atât de mulți ani, să trecem prin atât de multe situații și totuși să nu putem spune celorlalți decât frânturi de poveste? E drept, uneori o facem voluntar, probabil pentru că fiecare dintre noi are amintiri pe care nu vrea să le trezească la viață, însă tot ar rămâne atât de multe de spus. Unde, când, cum și de ce se pierd toate, de parcă nu le-am fi trăit vreodată?

În adolescență stăteam deseori cu bunica din partea mamei la câte o bârfă mică. Îmi plăcea acel soi de intimitate dat de lumina lămpii cu gaz, de fumul țigărilor, de vocea ei răgușită, dar mai ales de toate câte le aflam despre război, despre viața chinuită pe care o duceau oamenii cândva, despre cum bunica mea își crescuse copilul singură lucrând ca dactilografă și ca profesoară de lucru manual. Simțeam în glasul ei seninătatea omului care acceptă viața așa cum este, cu bune și rele, dar zăream undeva, Read More

Vasele comunicante

A început numărătoarea inversă. Emoții cu și făra nume au invadat suflete și-au înfiorat minți. Zarurile au fost aruncate, după cum ar fi spus marele Cezar cândva. Deși micuți, neînsemnați pentru istoria trecută sau viitoare, cei doi nu s-au sfiit să arunce un zar în aer, în încercarea de a schimba ceva în propriile vieți. Privind spre înainte cu încredere, el a ales să muncească pe brânci pentru a câștiga destui bani, iar ea…, hmm, ea s-a apucat să își facă bagajul, cu toate că va fi așteptată la avion abia pe 22 septembrie.

Vrea să lase totul în ordine. Face liste, dă telefoane, eliberează dulapuri, caută acte, curăță obiecte, selectează cărți și-apoi, frântă de oboseală, se ascunde în baie, să-și curețe corpul și să-și relaxeze mintea. Acela e momentul când descoperă cu stupoare că vasele comunicante nu-s doar o noțiune abstractă din caietul de fizică de la școală, ci reprezintă ceva concret, care se întâmplă aici și acum. Apa din cadă refuză să se mai scurgă, iar cea din chiuvetă coboară un metru și cotește dreapta, intrând fără permisiune în cadă.  Read More

Viața în alb și albastru

Mulți visează, uneori chiar și întreaga viață, la ziua când cerul lor va fi senin, atât de senin încât să uite că au existat cândva nori care le umbreau calea. Mi-am dorit și eu cândva albastrul pur al zilelor fără griji, fără provocări de tot felul. L-am căutat în inocența ochilor de copil, în adâncimea lacului ascuns de păpuriș, în cerneala care se întindea pe caietul unde naivitatea adolescenței așternea poezii. Am îndrăznit chiar să privesc în zare, așa cum prezicătorii se uită în globul de cristal. Nicăieri albastrul nu era pe cât de pur îl doream. Oriîncotro aș fi îndreptat ochii, viața era parțial senină, parțial înnorată.

Dezamăgită, am lăsat pleoapele să îmi acopere mirarea și-am ales să visez albastru în albastru. O vreme a fost bine. Eliberată de furie, de spaimă și de curiozitatea însetată, viața se derula ca un film mut în care țipetele și bufniturile nu se auzeau. Din păcate, nu mai auzeam nici râsul vesel, spontan, nici ciripitul păsărilor, nici valul care se spărgea la mal, nici foșnetul pădurilor, nici vocile celor pe care îi crezusem Read More

Turul mincinosului și niște povești jurnaliere

Astăzi (8 august 2017)… este ziua internațională a pisicilor, motiv pentru care voi sărbători acceptând fără rezerve miorlăitul prelung pe care Vrăbiuța îl scoate la fiecare câteva secunde, cu toate că am nervii întinși la maxim de când a intrat iar în călduri. Îi ține isonul și Ursula, înnebunită de invidie că Bruno iese afară, în vreme ce ea este condamnată să rămână izolată în apartament, departe de orice provocare și de orice distracție. Noroc cu Pufina, care nu mi se dezlipește de picioare nici măcar când merg la baie. Doar nepotul meu mai făcea așa când era mititel, silind-o pe sora mea să își rezolve treburile intime cu un bebeluș în brațe.

Mă gândesc… la toate cheltuielile pe care le implică plecarea mea în Scoția și simt cum mi se strânge cardul/portofelul/inima văzând că vor zbura cel puțin 1000 de lire:

-pașaport pentru mine, pașaport pentru câine

-deparazitări (făcute în ultimul moment) pentru Bruno

-transport câine în UK (am decis să îl trimitem totuși cu o mașină specializată pe așa ceva)

Read More