Skip to main content

Câinele dependent de pâine

Salutare! Sunt Bruno și sunt dependent de pâinea uscată. În casa noastră rămâne mereu pâine de pe o zi pe alta, iar mami, femeie deloc risipitoare, o pune la uscat, cu gândul că întotdeauna este cineva care are nevoie de ceea ce nouă nu ne mai trebuie. Vara trecută a întâlnit un bătrânel care venea pe bicicletă tocmai de la Vălenii de Munte. I-a oferit doi saci de pâine uscată. Astă-iarnă a cunoscut o doamnă care crește opt căței. I-a dus vreo cinci plase pline cu pâine uscată, dar și doi saci de boabe.

Ai mei nu se învață minte. Sau nu le pasă. Continuă să cumpere mai multă pâine decât le trebuie. Ceea ce rămâne pune mami la uscat, în locuri curate, dar nu foarte departe de nasul meu fin. Eu am tot ce îmi trebuie: boabe bune, conserve apetisante, oase de vită, carne proaspătă, o mulțime de recompense. Cu toate astea, vă jur că nimic nu se compară cu pâinea uscată. Îmi place atât de mult, încât zi de zi fur câte o bucată.

Văzând așa, mami mi-a pregătit un castronel în care a aruncat cele mai bune bucăți de pâine uscată, să am după pofta inimii. Credeți că mă ating de ele? Nici pomeneală! Pe mine mă atrag nu gustul sau mirosul de pâine uscată, cât plăcerea de a sta la pândă, de a aștepta până când toată lumea dispare din bucătărie, de a-mi băga botul în mormanul de coji și de a fura. Da, ați citit bine: îmi place să fur. Bruno este câinele căruia îi place să șterpelească din propria casa.

Mami nu se supără, ba chiar promite să mă filmeze, să mă transforme în vedetă de youtube, așa cum a făcut când am încercat să prind jucăria, deși aveam botnița prinsă pe post de mască de argint. O apucă nervii doar dacă nu curăț la locul de muncă, dacă las prin casă firimituri pe care vor călca alții. Mi-a spus într-o zi, când eram singuri acasă, că nici asta nu o deranjează prea mult: cu ochii în calculator, nu prea vede murdăria pe care o fac, dar aude vocile masculine ale familiei cum se plâng de invazia firimiturilor și atunci o cuprinde agitația.

Eu le spun, din priviri, că amintirile din copilărie nu pot fi șterse, dar ei se prefac a nu înțelege. Au uitat de zilele când furau câte un colț de franzelă și fugeau înapoi, la joacă. Sunt încăpățânat și nu vreau să uit nimic din ceea ce mi s-a întâmplat în copilărie: nici frigul îndurat pe străzi, nici cojile de pâine uscată găsite pe la ghena de gunoi unde îmi făceam veacul înainte să apară mami și să mă salveze.

Discuție de seară între mami și tati:
-Iubitu’, într-o zi îl voi duce pe Brunuțu’ la un concurs, “Cel mai încăpățânat câine din lume”. Sigur va ieși câștigator.
-Nici o șansă! La cât e de încăpățânat, sigur va sta foarte cuminte la concurs și va face tot ce îi vei cere.

caine frumos

Comments
  • Rokolla April 4, 2017 at 6:52 pm

    Cât este de frumos. Au si câinii personalitatea lor si nu ma Mir ca este încăpățânată

    • Vienela April 6, 2017 at 9:20 am

      Desi sunt multi cei care spun ca “e doar un caine”, experienta mi-a aratat ca fiecare caine are personalitatea lui, diferita de a celorlalti, ca si oamenii.
      E incapatanat, ca e mascul. 😛

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.