Skip to main content

Câinele, clar cel mai bun prieten al omului

Fiindcă ştiu că mă aflu într-o casă unde animalele sunt bine primite, am zis să depăn şi eu o poveste. Este despre un foarte, frumos animal, un câine ce mi-a bucurat copilăria cu prezenţa lui şi modul lui de a fi.
Când eram mic, aveam la ţară un câine maidanez, de talie mijlocie spre mare. Era el maidanez (european short hair cum se mai spune acum) dar era un câine şmecher. Mai întâi, avea o culoare specială, era un soi de portocaliu, o combinaţie între galben şi roşu. Apoi, avea coada tăiată, însă asta a fost o idee proastă a bunicii mele care a crezut mitul conform căruia se face mai rău.
Ca idee, la ţară, mai ales în zone de munte, nu prea ţine nimeni un animal de pomană, deoarece consumă resurse. Animalele sunt ţinute pentru a ajuta la muncile câmpului sau cu rol de pază. Ca atare, nu-şi doreşte nimeni un câine foarte prietenos, care să se joace cu hoţii.
Asta cu tăiatul cozii însă este pur şi simplu o barbarie, fiindcă un câine cu coada/urechea tăiată nu se face mai rău. Dacă nu este el agresiv din fire, degeaba îi tai ce vrei tu că n-are efect.
Să revenim însă la idee. Ăsta, era câinele meu preferat. Purta numele de Jonny şi era un animal foarte frumos şi foarte inteligent. Nu ataca niciodată fără motiv şi era capabil să facă diferenţa între curte, locul unde el era stăpân, și stradă. Știa că trebuie să-l apere pe stăpân şi în spaţiile publice.
Dacă atunci când intra cineva prin curte sau în imediata apropiere făcea urât rău, de ziceai că a fumat legale, când plecai cu el la drum, era altă treabă. Nu ataca pe nimeni cu care te întâlneai, dar stătea şi se uita la tine, să vadă cum te înţelegi cu respectivul. Dacă vedea că discuţi amical, era ok, îşi vedea de ale lui. Dacă i se părea că nu… Doamne ajută, că tâmpit mai era!
În fine, aş putea să fac un blog numai despre el însă vreau să vă povestesc o întâmplare. Într-o iarnă, am mers la ţară de Crăciun şi de revelion chiar, cred. Eram mic, nu mai ştiu câţi ani aveam, 12-13 ani cred. Eram cu mama şi cu sora mea şi încercam să plecăm de la ţară înapoi spre oraş. Însă, în anul acela dăduse o zăpadă uriaşă şi cam tot era blocat, autobuzele nu puteau să urce până sus.
Au trecut vreo două zile cred, trebuia să ne întoarcem, mama nu avea cum să anunţe la serviciu că era urât. Vorbesc de perioada anilor ‘90 când telefoanele mobile dar şi cele fixe nu erau deloc la îndemână. Asta pentru că tehnologia nu era deloc aşa de avansată ca acum. La mine la ţară erau gen 3 telefoane într-un sat, dar la mare distanţă unul de altul.
Plecăm de la bunici şi mergem vreo 5 km pe jos, spre o altă rudă a noastră, aflată mai la marginea satului. Împreună cu noi era şi Jonny, câinele de care vorbeam mai sus. Vorba aia, iarna-i grea, omătu-i mare, cu chiu cu vai am ajuns. De acolo am aflat veşti noi, şi triste. Autobuzele tot nu reuşeau să urce, deşi încercaseră. Şansa să plecăm de acolo era doar să prindem o ocazie, pe cineva din sat care să fi putut să urce cu vreun autoturism.
Stând pe acolo, se aude un bâzâit de motor. Ce să vezi, era un ARO din ăla vechi şi hodorogit care reuşise să urce fără probleme şi acum se intoarcea spre oraş. Sărim repede, îl oprim, vorbim cu omul, poate să ne ia şi pe noi? Putea. Şmecher. Însă cum naiba să-i transmitem bunicii şi unchiului meu rămaşi la ţară că e totul în regulă? Prin telepatie încercasem, nu mergea.
Nu ştiu care dintre noi sare cu ideea să trimitem un mesaj pe câine. Zis şi făcut. Îi cerem gazdei un tub gol de medicamente şi o sfoară, ceva de genul. O gaură în ambele părţi, un scurt mesaj scris de mama cu creionul şi i l-am legat la gât. A stat nemişcat, fără să se agite, efectiv stătea în fund şi aştepta. Imediat cum am terminat de legat şi l-am mangat un pic şi am vorbit cu el, a şi şters-o, s-a întors acasă.
Cum, necum, a înţeles că are o treabă de făcut, de livrat un mesaj.
Asta ne-au confirmat-o bunica şi unchiul mai târziu. În momentul în care a ajuns acasă câinele, s-a dus direct în faţa uşii şi a rămas acolo. Ca şi mai devreme, stătea în fund cu botul ridicat şi aştepta să-l vadă cineva. Până la urmă s-a prins bunica că are ceva la gât şi a citit mesajul. A stat astfel liniştită, ştiind că am reuşit să plecăm şi că e totul bine. Şi asta mulţumită lui Jonny care a ştiut ce are de făcut fără să-i putem transmite noi în vreun fel.


Voi, aţi avut câini/animale/întâmplări de genul? Eu am colegi mai puţin inteligenţi ca acest câine, iar de loialitate nu mai vorbesc.

Textul a fost scris de către cel din spatele blogului https://infrasunete.eu/
Sursă imagine: pexels.com

Comments
  • Sorana Puia August 3, 2017 at 9:52 pm

    Da…cu toții am avut unul sau mai multi caini care ne-au marcat copilaria…de aceea…majoritatea dintre noi, acum au alți și alți caini…pentru ca…candva…a existat un caine care ne-a făcut sa ii iubim “rasa” și sa nu putem trai fără ea….

  • Cartim Blogger August 3, 2017 at 10:46 pm

    Da, am avut …Johny, Jack, Jacky sau Buck., Bobby..afectuosi, maidanezi dar deisebiti……..inteligenti si jucausi….

  • Adi3PAS August 3, 2017 at 11:45 pm

    Nu am avut niciodata cainele meu, dar am avut unul care mi-a infrumusetat o parte din copilarie 🙂

  • vMarius August 4, 2017 at 8:07 am

    Foarte frumos. Al meu ar fi fugit cu tot cu mesaj după vreo pisică și n-ar mai fi ajuns acasă. Totuși… nu-mi imaginez cum ar face un cățel pe legale :)))

  • Mitul August 4, 2017 at 3:46 pm

    Pana intr-o zi cand ar veni cainele la tine si ar vorbi :))) Oare o mai fi la fel de bun ?

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.