Skip to main content

Ca într-un joc sinistru

Fac primii paşi încrezătoare şi grăbită, mânată de la spate de furtuna care se apropie. Ionuţ mi se zbate în braţe, dornic să meargă pe jos, să calce cu săndăluţele noi pe scândurile putrede ale podului de pe Teleajen. Nu avem timp de joacă şi nici nu mi se pare locul potrivit. Pe măsură ce înaintez, podul este tot mai instabil, scândurile tot mai rare, iar vântul ne leagănă dintr-o parte în alta ca pe nişte frunze.

În faţa mea merge tatăl lui Ionuţ, cu plasele pline de struguri smucindu-se de parcă fructele ar fi prins viaţă. Pare sigur pe el, calcă pe scânduri cu toată talpa, fără să îi pese că înclină podul. Îi strig să meargă mai uşor, însă nu mă aude. Pe anumite porţiuni lipsesc nu doar scândurile, ci şi cablurile de susţinere. Podul este vechi şi a fost încercat în multe rânduri de ploi şi vijelii. Un tronson de pod se înclină spre stânga, unul spre dreapta, râul umflat vuieşte, vântul mă împinge înainte duşmănos, cerul s-a înnegrit, iar spaima mea creşte, şi creşte, şi creşte…

Copilul pare atât de greu! Podul este interminabil! Prin vuietul furtunii se aude ţipătul meu, acoperind pentru o clipă infernul de sub noi. Tatăl lui Ionuţ cade ca în filmele proaste, după ce o scândură i s-a rupt sub piciorul stâng. Se ridică repede, îmi spune că nu a păţit nimic şi încearcă să mă liniştească. Nu mai am curaj să înaintez, nu am curaj nici să mă întorc înapoi. Suntem la jumătatea podului. Îmi dau jos din picioare sandalele cu toc înalt şi potolesc băiatul care plânge, speriat de ţipătul meu.

Începe să plouă torenţial. Picioarele îmi alunecă des pe scândurile vechi. Iau plasele cu struguri şi îi dau lui copilul. Înjur des în gând, îmi reproşez că nu am chemat o maşină să ne ia de la vărul meu, îmi reproşez că nu am rămas la el până a doua zi. Mă simt aşa cum probabil se simt acrobaţii care merg pe sârmă fără să aibă sub ei plase de siguranţă. Stânga, dreapta, stânga, dreapta, ca într-un joc sinistru, în care eroii sunt torturaţi înainte de a fi aruncaţi în volbura apelor furioase. Încă doi paşi, apoi călcăm pe pământ ferm. Am scăpat! În acel moment îmi promit că nu voi mai pune piciorul pe acest pod niciodată!

Nici nu mi s-a mai ivit vreodată ocazia. A doua zi, la prima oră a dimineţii, m-a sunat vărul meu să îmi spună că podul de pe Teleajen a fost luat de vijelie, că zace destrămat în apă, la aproape un kilometru de locul unde îl ştiam.

Comments
  • Gabriela June 18, 2013 at 4:57 am

    Mi-a placut cum ai construit textul si tensiunea. Am avut senzatia ca eram si eu acolo, pe pod, calcand peste scandurile lu vechi si rare. Foarte frumos. Iar despre povestire as spune ca ati fost la o intalnire cu destinul.

  • Alexandra June 18, 2013 at 5:31 am

    Chiar am avut emoţii, citind textul. Bine că aţi reuşit să ajungeţi pe partea cealaltă înainte să dispară podul.
    Înseamnă că Ionuţ se poate lăuda ca fiind aventurier de mic. 😀

  • cotos June 18, 2013 at 5:58 am

    Ati avut noroc. Vezi, nici nu o sa mai calci vreodata pe acel pod :))

  • Adriana June 18, 2013 at 7:22 am

    Mie îmi plac acum amintirile astea cu un pic de dramatism în ele; asta şi pentru că sunt atât de previzibilă, şi atentă. Când le scot de la naftalină,nu pot să nu mă înfior,încă.Aşa şi aici. M-ai ţinut cu sufletul la gură până la capăt. Am şi eu o amintire de genul ăsta,estompată de timp.Aveam creo 7 ani.

  • Radu June 18, 2013 at 9:35 am

    Am prins si eu o patanie asemanatoare pe o punte in Ramnicul Sarat.
    Eram cu fratele meu mai mic si emotiile au fost mari.
    Important este ca ai reusit sa treci ! Doar asta conteaza !

  • -X- June 18, 2013 at 9:47 am

    Totul e bine cand se sfarseste cu bine …

  • Irealia June 18, 2013 at 11:03 am

    Groaznic. Pare o secvență dintr-un film. De-aia la care îmi ridic genunchii la piept și țin pumnii strânși, să scape eroii cu bine…
    Ai reușit să-mi transmiți emoție și tensiune, acum vreau ceva relaxant! 🙂

  • Javra June 18, 2013 at 12:22 pm

    Am mers o singură dată pe un astfel de pod, dar era o zi senină şi fără vânt.
    Desigur, mi-am spus că n-o să mai trec niciodată puntea aia. Şi n-am mai trecut-o.
    Oricum, cel care a avut ideea de a construi aşa ceva peste un curs de apă
    n-a fost tocmai zdravăn la cap. Noi, şi mai nebuni, că ne aventurăm pe aşa ceva.

  • Eliza June 18, 2013 at 12:32 pm

    Foarte frumos povestit si plin de emotie. Am citit pe nerasuflate finalul ca sa stiu ca sunteti cu totii bine!!!

  • mixy June 18, 2013 at 1:55 pm

    astea cică-s cumpene în viaţă…

  • silavaracald June 18, 2013 at 2:07 pm

    Ăsta-i coşmar pe timp de trezie în toată regula!
    Nici măcar nu cred că puneam piciorul pe el, darmite să încerc să-l traversez.

  • nespusdemult June 18, 2013 at 5:06 pm

    Nici macar podul de piatra nu a rezistat… a venit apa si l-a luat! Dar, speranta triumfa… vom face altul mult mai frumos, trainic desigur!
    Asa sunt podurile, in viata, niste incercari!

  • Rudolph Aspirant June 18, 2013 at 7:04 pm

    Eu am crezut ca era un vis ! Ma si pregateam deja sa-l interpretez ! Chiar ma si bucuram de atatea elemente interesante si mai ales de bun augur, adica DE BINE, strugurii, ploaia, vijelia, copilul strans la piept pt a-l feri de pericol, mai ales podul, etc. Abia catre sfasit mi-am dat seama ca a fost o poveste adevarata !

  • dana lalici June 18, 2013 at 7:56 pm

    Mai fata, dar chiar stii sa creezi suspans…Imi venea sa sar la final sa vad daca s-a terminat cu bine, dar imi era teama sa parasesc randul de sub ochi ca sa nu cadeti…

  • alma nahe June 19, 2013 at 1:01 am

    Ca într-un joc cu poduri şi ape, Vienela! Ca într-un joc în care podurile se mai şi rup. Fiindcă uneori trebuiesc despărţite maluri. Nu mă întreba de ce…”vom face altul, pe râu în jos, altul mai trainic, şi mai frumos”? Cântecelul copilăriei multora dintre noi mi-a revenit în cap imediat ce am terminat de citit povestea…apele vin, ca să ne vorbească; podurile se rup, şi din fericire, nu sub noi, fiindcă se vor mai trainice…sau, cine ştie de ce. Povesteşti atât de plăcut….ca într-un joc, chiar dacă sinistru. Sinistrul nu e chiar atât de negru precum pare.

  • […] cu articolul “Ca într-un joc sinistru” – despre natura dezlănţuită şi fragilitatea omului în faţa […]

  • elly weiss June 24, 2013 at 12:18 am

    Pe vreme buna am mers si eu pe asa ceva. Nu stiu pe vreme rea de as fi mai avut curaj…chiar nu stiu.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.