Skip to main content

Bună! Îți citesc de mult timp blogul…

“Bună. Îți citesc de mult timp blogul și vreau să te felicit/să îți mulțumesc pentru felul în care scrii. Să știi că și eu iubesc viața. Mă inspiri/mă emoționezi/mă… (adăugați voi altele, în același registru). Nu vrei să facem schimb de linkuri? Nu vrei să ne întâlnim la o cafea? Cât m-ar costa un articol postat pe blogul tău? Mi-ai putea trimite și mie cartea x? Mi-ar plăcea să te vizitez acasă, dacă nu ieși în oraș. Ai putea scrie într-un articol și despre blogul meu? (aici puteți adăuga iar altele, în același registru)”… Intru la idei dacă trece săptămâna fără să primesc un astfel de mail sau măcar un mesaj pe facebook. Sper… ca într-o zi oamenii să înțeleagă faptul că viața mea privată mă privește numai pe mine, că oricât aș fi de drăguță și de zâmbitoare, îmi este imposibil să ies la o cafea cu toți cei care îmi citesc blogul (sau să îi invit în casă…). Nu mă refer aici la cei pe care îi știu de mult că mă citesc, la cei care îmi comentează aproape fiecare articol scris sau cu care mă conversez pe privat. Sper, de asemenea, să le fie clar noilor veniți că periatul excesiv, urmat imediat de o cerere, dăunează grav stării mele de spirit și, în general, relațiilor dintre oameni.

Mă gândesc… la cele spuse de soțul meu astăzi (16 februarie 2016)…: “Trebuie să-l lași pe Bruno în pace. Nu-l mai certa când latră la oamenii care se opresc sub geamul nostru. Își face datoria și atât”. Îl las. Poate așa îi descurajăm pe cei care vor să își povestească viețile, la 7 dimineața, fix în fața apartamentului nostru. Am remarcat că e gelos. Câinele meu…, zic. Foarte gelos. Dacă stau cu Mihai în pat, se strecoară între noi. Dacă mă opresc pe stradă să mângâi o pisicuță, o latră, deși în rest iubește toate animalele și caută să se joace cu ele. Nu știu însă cum aș reacționa dacă ar îndrăzni vreodată să latre serios la pisicile mele… Am știut de la început, de când l-am găsit la un tomberon de prin Ploieşti…, că în el trăiesc de fapt doi câini: unul blând și iubitor, atent la fiecare nevoie a stăpânului, și altul agresiv, atât de agresiv încât a îndrăznit uneori să se repeadă cu dinții rânjiți chiar la copilul meu. Îl iubim așa cum e, bun și nebun deopotrivă.

De câteva zile mă plimb mai mult prin blogosferă…, citesc mai mult, mănânc mai mult, scriu mai mult. Încă nu am început să scot cărți pe bandă rulantă, dar să nu vă mire dacă o voi face. 😀 Cu timpul stau în continuare prost. Nu am nici un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… Abia dacă reușesc să mă strecor printre cele programate în această săptămână. Bine că am un citat/proverb favorit… și o fotografie preferată…, să pot încheia această pagină (88) din jurnalul de femeie simplă.

“Acum nu-i mai rămânea decât să convingă câinele să se transforme în poștaș. Greu lucru. În ciuda inteligenței sale, credinciosul câine nu pricepea de ce trebuie să-și părăsească stăpânul în nenorocire. Rămase multă vreme surd la toate rugămințile. Și abia după ce omul căruia îi salvase viața, se răsti la el cu o furie prefăcută, lovindu-l cu cârja, abia atunci se supuse. Plecă, dar mai întoarse capul de câteva ori, aruncând priviri pline de mustrare”. – Călărețul fără cap, de Mayne Reid.

privire caine

Comments
  • Zina February 16, 2016 at 7:37 am

    O minunată pagină de jurnal, scrisă simplu, cu sinceritate, fără mofturi, fără dorința de a fi pe placul unuia sau altuia. Felicitări!
    Cât despre Bruno… înmulțește cu 2 ca să afli ce pățim noi cu maidanezele noastre imperiale! Nimic nu mișcă pe aici fără ca ele să nu semnalizeze! :))

    • Vienela February 16, 2016 at 8:42 pm

      As spune ca a fost scrisa chiar cu cativa nervi care imi zgariau creierii, cel putin primul paragraf. :))
      Ha, ha, nu stiu cum e pe la voi, ins aici este in general liniste deplina (daca nu e Mihai acasa). Cand incepe Bruno sa latre cu vocea aia groasa, scap tigara din mana/gura. Pe cuvant! :)))

  • mihaela February 16, 2016 at 11:51 am

    La mine e simplu, probabil o să pun un post pe blog în sensul ăsta: un articol despre blogul tău 2000 de euro, schimb de link-uri nu interesează dar pot pretinde că te citesc pentru 5000 de euro iar o jumătate de oră la o cafea ca să te convingi că există și zei ca mine pe pământ de la 10 000 de eruo în sus funcție de cât de mult din conversație trebuie să susțin.
    Și chiar și așa abia fac față solicitărilor :))

    • Vienela February 16, 2016 at 8:44 pm

      :))))) Pai si cum ramane cu periatul excesiv? Sau pretul creste pe masura ce se inmultesc scamele?

  • Radu February 16, 2016 at 4:23 pm

    Doamne ce lapsus am! Nu îmi aduc aminte numele câinelui lui Maurice. Parcă Pluto, dar mai mult ca sigur că mă înşel! 🙁

    • Vienela February 16, 2016 at 8:48 pm

      Cred ca o chema Tara. Era catea. 🙂

  • Cartim February 16, 2016 at 8:54 pm

    Ignora-i pe acesti …nu stiu cum sa ii numesc fara a jigni….lingai …asta e cuvantul!

    Cat despre Bruno, are o intelepciune dupa care ar trebui sa te ghidezoi..El simte oamenii asa cum sunt iar faptul ca e gelos inseamna ca te considera Alfa, sefa haitei lui .Dragostea lui e una nemarginita, ia-l asa cum este!

    • Vienela February 16, 2016 at 9:21 pm

      Sunt destul de greu de ignorat, ca-s multi. Incerc sa le raspund pe masura. :)))
      As vrea sa cred ca simte oamenii, insa uneori se intampla sa dea semne de agresivitate chiar si cand intalneste copii, motiv pentru care nu il mai scot din casa fara botnita.
      Da, in privinta dragostei pe care mi-o poarta nu am nici un dubiu. Sper ca nici el. L-am iubit inca din clipa cand l-am intalnit la ghena de gunoi, inainte sa imi treaca prin cap ca va deveni cainele meu. 🙂

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.