Skip to main content

Despre barbati care se machiaza

Văzând la Aniela acest articol, mi s-a părut mai uşor să vin în completarea ideii, decât să las un comentariu, poate neclar, pe blogul ei. Era vorba acolo despre bărbaţii care folosesc produse de machiaj şi se încheia cu intrebarea: V-ar plăcea să aveţi lângă dumneavoastră în pat un asemenea bărbat? Răspunsul meu:

Primul bărbat machiat pe care l-am văzut mi-a fost profesor de chimie în liceu şi a stârnit destule râsete când a apărut cu părul vopsit negru, obrajii pudraţi cu roz, buzele date cu strugurel şi unghiile lăcuite. În neştiinţa noastră ne imaginam că este cam ţicnit, mai ales că de la el am învăţat mai multe noţiuni de rugby (sport despre care vorbea la fiecare oră) decât  chimie. După ani, când am aflat că există bărbaţi care se iubesc cu bărbaţi, am crezut că era unul dintre ei. Read More

Absurdistan -carte si viata

Cum stăteam eu liniştită în pat citind Absurdistan- de Gary Shteyngart (coincidenţă? ), o carte pe care o recomand cu draga inima, prin geamul întredeschis am auzit ţipete care m-au făcut  să arunc o privire afară(contrar obiceiului meu).

Lumea se aduna la colţul blocului din toate direcţiile şi zgomotul era tot mai puternic, iar eu mi-am închipuit că s-au mai buşit nişte maşini. De după colţ a apărut imediat un cârd de gâşte o multime gălăgioasă, în frunte cu un domn îmbrăcat la patru ace, cu o sticlă în mână. Normal că mi-a fugit gândul la vreo nuntă şi mă pregăteam să mă întorc la absurzii mei, când am văzut răsărind din mulţime nişte steaguri, doamne cu pliante în mâini şi un tânăr în bermude, care striga cât îl ţineau plămânii într-o portavoce: Read More

Temperament de blogger

Cred că nu există blogger care să nu îşi fi vărsat măcar o dată nervii, supărarea, amarul dezamăgirii din viaţa reală într-un articol pe blog. Mulţi şi-au făcut chiar un obicei din asta şi zilnic aflăm cu ce probleme s-au mai confruntat, semn ca unii au un temperament “temperamental” de blogger.

Nici eu nu am scăpat de acest microb, dovadă fiind faptul că am povestit despre motani geloşi, despre menajerii, vânzătoare sau chiar despre familie.

Se spune că destăinuirile te ajută să te descarci de toate supărările acumulate, să îţi limpezeşti ideile, să te calmezi. Este chiar recomandat să nu laşi necazurile să-ţi acapareze gândurile, să mocnească, pentru că încep să se amplifice şi pot căpăta proporţii nebănuite.

Oare faptul că ne descărcăm furia şi amărăciunea scriind ne face pe noi, cei care avem blog, să devenim în offline oameni foarte calmi şi echilibraţi? Sau din obişnuinţa de a-i critica pe alţii mai mult sau mai puţin virulent, ne trezim făcând acelaşi lucru şi în familie, printre prieteni, la servici? Read More

De ce mă priveşti aşa in magazin?

Are un magazin de cartier pe care în ultimul an l-a tot modificat, l-a extins, a renunţat la mulţi dintre intermediarii cu care colabora, aduce marfa direct de la producător, putând astfel să scadă preţurile, ceea ce a dus la o creştere substanţială a vânzărilor.

Precaut, patronul a instalat camere de supraveghere, are o uşa pe care se intră în magazin (aici este mereu cineva de pază) şi o altă uşă pe care se iese, iar el îşi petrece o mare parte din timp într-un birou instalat în apartamentele folosite pentru micuţa lui afacere.

Cele opt vânzătoare pe care le avea erau aici de foarte mulţi ani, semn că omul are grijă de angajaţii săi şi afacerea merge bine. Atunci cum a fost posibil ca la ultimul inventar să descopere un deficit de 100 milioane lei (vechi)?

Dupa ce a refăcut calculele, văzând că rezultatul inventarului nu era greşit, a concediat şapte din cele opt vânzătoare (cea norocoasă era în concediu în acea perioadă).

Omul priveşte înainte Read More

Pierdut prieteni. Îi declar nuli.

Cândva aveam un grup de prieteni cu care mă potriveam la orice, aveam pasiuni comune, ne cunoşteam bine, ne acceptam cu bune şi rele, chiar şi când aveam opinii diferite rămâneam aceiaşi buni prieteni. Credeam ca asa va fi intotdeauna in viata.

Încet, încet ne-am pierdut, fiecare a pornit pe drumul lui, şi-a văzut de viaţa lui; eu m-am mutat în alt cartier, unii s-au mutat în alte oraşe, în alte ţări, au ajuns prea sus şi au uitat de unde au plecat, iar de alţii nu mai ştiu nimic.

Mi-am făcut noi prieteni, dar nu mai e la fel ca înainte, nu mai pun la fel de mult suflet, nici nu mai am tot atâta încredere. M-am maturizat, trăim vremuri grele şi văd cum mulţi dintre noii mei prieteni sunt mai interesati de eventualul câştig pe care l-ar putea avea de pe urma mea decât de noţiunea de prietenie şi ceea ce implică ea. Read More

Viitor erou intr-un viitor razboi

De la ce a pornit discuţia nu îmi aduc aminte, ştiu doar că a durat în jur de trei ore, timp în care eu şi soţul meu ne-am tot contrazis aducând argumente şi contraargumente. Poate doriti si voi sa aflati cum poti deveni viitor erou intr-un viitor razboi.

Eu susţineam (şi susţin) că este normal ca în caz de război să îmi apăr ţara, să lupt într-un fel sau altul pentru libertatea mea, a familiei mele, a tot ceea ce reprezintă viaţa mea. Nu ma simt erou spunand aceste cuvinte si sper sa nu avem un viitor razboi.

Soţul meu are o părere diametral opusă, pentru el viaţa este viaţa în orice condiţii, iar persoana lui este mai importantă decât libertatea ţării. I se pare normal să încerce să scape, el şi familia lui, chiar dacă asta presupune să ne ascundem, să plecăm pe alte meleaguri, fără să ne uităm în urmă, fara teama ca nu vom ajunge viitori eroi intr-un viitor razboi. Read More

Pentru un copil nevinovat – o proteza

Am avut o colegă de clasă care avea din naştere o mână (dreapta) mai mică, nedezvoltată. Încerca să se descurce singură, să nu apeleze la noi. Scria ţinând mâna stângă deasupra scrisului şi se chinuia cu bucăţica de mână (dreapta) să păstreze caietul nemişcat. Dacă vroia să desfacă o napolitană din ambalaj, o băga la subraţul drept şi trăgea cu mâna pe care o avea întreagă. Nu a putut participa niciodată la orele de educaţie fizică şi nici la jocurile noastre din recreaţii. Nu vă pot spune cum proceda la baie, dar vă puteţi imagina sau puteţi proba.

Mi-a fost colegă opt ani, dar eu nu am reuşit să mă acomodez, de câte ori mă uitam la ea simţeam o strângere de stomac. Astăzi am văzut la Florin Ruşanu un caz identic cu al fostei mele colege şi am simţit din nou vechea strângere de stomac.

Dacă acum 30 de ani nu se putea face mai nimic, acum lucrurile sunt diferite. Ne-am putea uni, am putea dona sau am putea scrie pe bloguri despre micuţa şi nefericita Lucia, să încercăm să o ajutăm. Fetiţa are nevoie de nişte proteze care să îi uşureze drumul prin viaţă. Read More

Un an din viaţă pentru o plimbare

După ce am lucrat un an în Italia sperând să îi pot oferi copilului un trai mai bun, după ce i-am umplut şifonierul de haine scumpe şi burta de dulciuri trimise cu Atlassibul, am reuşit să înţeleg că nu astea sunt lucrurile importante de care are nevoie. Drept urmare, mi-am dat demisia şi m-am întors acasă, apoi am dat un an din viata pentru o plimbare.

Banii pe care am reuşit să îi pun deoparte în acest timp erau prea puţini totuşi pentru a face ceva concret, iar privirea copilului când povesteam despre locurile văzute în Italia era atât de uimită încât, sub impulsul momentului, am pregătit actele(aprobare de la tatăl lui şi paşaport), am cumpărat bilete de avion şi i-am propus să facem o plimbare. Read More