Skip to main content

La Sala Sporturilor din Ploieşti

Domnului G. , vecinul de la parter,  îi voi fi mereu recunoscătoare pentru răbdarea de care a dat dovadă când m-a învăţat să merg pe bicicletă. Aveam 6 ani, eram timorată, dar îmi doream să pot pedala măcar trei metri fără să îmi julesc genunchii.

M-a învăţat să îmi înving teama, să îmi menţin echilibrul, să nu mă uit la roata din faţă, să iubesc mai mult mersul pe două roţi decât joaca cu păpuşile şi să nu dau iama cu bicicleta în florile pe care soţia lui le îngrijea cu dragoste.

A făcut din mine un mic ecologist, un om care respectă natura Read More

A mea, a mea, e bicicleta mea…

Dădeam târcoale printr-un magazin în căutarea unei perdele drăguţe, care să se potrivească în dormitorul abia modificat. Eram atentă la modele, încercam să văd cu ochii minţii dacă s-ar potrivi sau nu, în timp ce Ionuţ, băiatul meu, care avea atunci vreo 2 ani şi jumătate, admira extaziat o bicicletă cu roţi ajutătoare, vopsită în albastru şi portocaliu.

Am ales modelul de perdea, mi-a măsurat vânzătoarea bucata pe care voiam să o cumpăr, şi în acel moment l-am auzit pe Ionuţ ţipând ca din gură de şarpe. M-am întors speriată şi l-am văzut urcat pe bicicletă, strângând cu putere mânerele ghidonului, în timp ce o altă vânzătoare încerca să îl convingă să coboare.

A fost pentru prima dată când nu mi-am recunoscut copilul. Read More

Luptă pe viaţă şi pe moarte

“Jocurile foamei”, cartea scrisă de Suzanne Collins, a inspirat-o pe Kadia să facă o scurtă recenzie, în care explică, printre altele,  motivele pentru care an de an fiecare district îşi trimite câte doi tineri cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani, fată şi băiat, să lupte  până la moarte, totul fiind transmis live. Pornind de aici, Kadia propune o leapşă cu o singură întrebare:

Aţi urmări la televiziune un asemenea joc, în care protagoniştii luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire, ştiind că doar unul din ei va supravieţui? 

Sub nici o formă nu aş accepta să urmăresc o asemenea emisiune, ştiind că totul este real. Nu suport să văd nici filme de groază, deşi mă mai uit uneori, la insistenţele băiatului. Dar aleg să mă uit doar la cele care sunt prost făcute sau care nu au mare lucru în comun cu realitatea, aşa cum o cunosc eu. Nu suport filmele care par desprinse din viata reală, mă îngrozesc efectiv. Mă înspăimântă filmele în care eroii Read More

Trădătorul – frigiderul

După ce am fost trădată într-un mod mârşav de propriul meu salariu, probabil aliat în acele zile cu televizorul care a ales să îşi dea duhul sub privirile noastre îngrozite, acum pot spune că mă întorc la natură cu paşi rapizi, spre epoca de piatră.

În aceste zile caniculare aş fi preferat să ajung în epoca de gheaţă, unde nu este nevoie de frigider, mai ales de unul obraznic cum era al meu. Spun era deoarece acum a devenit obiect de muzeu al unei firme de fier vechi, că mie nu îmi mai era de nici un folos, decât poate pe post de cuibar, dacă m-aş fi mutat de la bloc la casă.

Mă supăra tot mai tare bătrânul senil care ba îngheţa, Read More

Lacătele sunt pentru oameni cinstiţi

Nu ştiu cum mai stau lucrurile acum, dar pe vremea lui Ceausescu(ce expresie cretină) un locotenent-colonel al Armatei Române se putea lăuda cu un salariu mare. Dacă iau în calcul faptul că lucra şi mama mea pe un salariu bunicel, iar maia avea o pensie onorabilă, pot spune că ne intrau bănuţi suficienţi în casă.

Ciudat este că ai mei nu reuşeau niciodată să strângă, să pună deoparte, iar asta l-a făcut pe tata să aducă de la unitate o casetă metalică dreptunghiulară, destul de spaţioasă, care era prevăzută cu tăietura obişnuită a puşculiţelor. Bazându-se pe faptul că această casetă era strict pentru economiile familiei, tata a încuiat-o cu un lacăt chinezesc.

Banii au început să se adune şi planurile de vacanţă Read More

Târgul de vechituri – bijuterii si ceasuri

În prima zi după ce am ajuns in Italia, am ieşit la o plimbare cu prietena mea şi fetiţa ei, să vedem satul, să ne acomodăm cu drumurile prea curate şi oamenii atât de civilizaţi. S-a nimerit să fie zi de târg, special pentru antichităţi, asa cum este si in Ploiesti, la obor. Lucruri pentru casa, de o frumusete rara, imi tot atrageau atentia.

Pe fiecare străduţă a satului era întinse tarabe , măsuţe sau doar pături pline de obiecte vechi, atmosfera era caldă, oamenii veseli, aglomeraţia nu deranja pe nimeni.

Nu se auzeau certuri, nimeni nu îşi lăuda marfa în gura mare, ca pe la noi, deşi italienii sunt recunoscuţi ca fiind un popor guraliv. Mă uitam în jur, comparam cu ceea ce văzusem la noi, la târgurile noastre şi îmi era jenă (poate pentru prima dată în viaţă) că sunt româncă.

Am văzut inele elegante, asemănătoare cu cele pe care le purta bunica mea, cercei ieftini şi poşete deosebite, datând probabil din al doilea război mondial, ceasuri de calitate, de toate felurile, covoare lucrate manual, tablouri de la care nu îmi puteam desprinde ochii. Cărtile erau rare pe acolo, dar asta mi-a oferit timp mai mult să admir măsutele de lemn sculptat, lustrele vechi, cu abajururi delicate şi gramofoane impunătoare. Părea că adunaseră acolo tot ce au lucrat artiştii lumii în ultimii 150  de ani. Read More

Muncim, dar ne şi distrăm la Ploiesti

Să muncim, dar să ne şi distrăm pare să fie deviza blogosferei prahovene, iar asta nu poate decât să îmi facă plăcere. Ieri am petrecut câteva ore în compania bloggerilor ploieşteni, la evenimentul organizat de Haotik, “Prahova Bloggers Cars Challenge” .

Am avut ocazia să o cunosc pe Ana Q., care mi-a făcut o impresie neaşteptat de bună, cu simplitatea şi naturaleţea ei, la care sinceră să fiu nu mă aşteptam.

I-am revăzut pe: Read More

Prins în cursa iubirii

Când o relaţie începe să scârtâie, să dea semne de oboseală, când lucrurile nu mai sunt roz şi îţi toacă mărunt nervii, simţi nevoia să te eliberezi, să scapi de momentele în care te enervează partenerul, când tot ce face ţi se pare a fi pe dos, când realizezi că nu te mai leagă nimic. Simţi nevoia să ieşi din joc şi nu ştii cum.

Probabil mulţi au avut în viaţă un asemenea moment, în care au înţeles că lupta pentru salvarea relaţiei este inutilă, că nu mai sunt speranţe şi că singura soluţie rămâne despărţirea.

Dar cănd comunicarea nu dă roade, când partenerul nu vrea să vadă adevărul, când nu vrea să recunoască eşecul, când el încă mai crede în această relaţie, dar nu întreprinde nimic pentru a o salva, ce este de făcut?

Dacă partenerul este sensibil, dacă ştii că îl vei răni rupând legătura, când îţi este teamă de gesturi necugetate, cum procedezi?

Nu vrei să îţi petreci toata viaţa prins în această cursă care nu îţi mai oferă satisfacţii, vrei libertatea şi nu ştii cum să o recapeţi, dar în acelaşi timp vrei ca partenerul să nu sufere.

Care este modalitatea ideală de a rezolva impasul?

 

Happy Weekend 16

Vă ofer pentru început o cafeluţă, într-un decor adorabil pentru împătimiţi.

 

Dacă preferaţi ceaiul, vă stau la dispoziţie cu mare plăcere, este deja pregătit.

 

Din ciclul “să ne distrăm pe seama glumelor cu bărbaţi”, astăzi am câteva întrebări şi răspunsuri:

 

De ce ne pare rău când doi bărbaţi aflaţi într-un BMW care circulă cu viteză mare se ciocnesc de un zid?

Pentru că este o mare risipă. Ar fi încăput 5 bărbaţi.

 

Cum pot fi catalogate femeile care se consideră egale cu bărbaţii?

Aceste femei sunt clar lipsite de ambiţie. Read More

Şi-au asumat un mare risc

Sunt oameni tineri, plăcuţi, au o familie frumoasă, se iubesc şi ştiu să se respecte, se cunosc bine şi sunt uniţi în toate împrejurările vieţii. Un singur lucru le umbrea fericirea. Nu aveau copii. Dar aveau o casă cochetă, bine îngrijită, prieteni cu care plecau în concedii şi o afacere care mergea bine. Au pornit-o cu mulţi ani în urmă, făcând un împrumut la bancă şi girând plini de încredere cu casa.

Comenzile  veneau una după alta, începuseră să devină cunoscuţi, angajaţii erau mulţumiţi de salarii, ei erau mândri că reuşiseră. Nu erau risipitori, nu făceau excese de nici un fel, trăiau o viaţă calmă şi plină de armonie. Read More