Skip to main content

Am strivit sub tălpi o floare

Am strivit sub tălpi o floare. Era albă și, ca orice altă floare, inocentă. Nu voi înțelege niciodată de ce a căutat să mi se strecoare între piele și papuc, exact în acel loc plin de primejdii, unde orice musafir nepoftit poate sfârși strivit într-o clipită. Treceam grăbită pe trotuarul umbrit de verdele primăverii. În mână aveam o pâine pentru care trudisem cu ochii cârpiți de nesomn. Odată cu pletele îmi flutura și-un gând: de câte ori mă vor blama că-mi port papucii pe unde și cum vreau, să le arăt oglindă, să-i fac pe toți să-și amintească rapid cine sunt și de ce au venit pe lume.

Am auzit pocnetul scurt și-am tresărit. Un punct de gheață mi s-a înfipt în talpă. Acolo, sub piciorul meu, neștiută și neauzită, murea o floare. O iasomie. Ori poate o lămâiță. Parfumul i s-a înălțat spre mine, însă avea o poveste așa captivantă, încât am uitat să-l inhalez. Cu urechile ciulite, am ascultat glasul:

Din senin de mai, un vânt rău s-a năpustit asupra mea, făcându-mă să tresar. Mi-am adunat fusta aproape, surprinsă de recele care îmi învăluia glezna. Ziua s-a transformat în noapte când norul negru a învelit soarele. Poate vei râde, însă chiar mi-a fost frică. Am încercat să-l îmbunez cu parfumul meu, dar vântul s-a băgat între noi și mi-a împrăștiat miresmele în cele patru zări. Norul negru a mai coborât un pic.

-Nu-ți fie teamă, fată cu pielea albă! Eu nu fac rău florilor frumoase. Îți voi trimite multe bijuterii și voi obliga vântul să te poarte prin lume, să te admire întreaga suflare a pământului.

Dar eu tot tremuram, mai ales că vocea lui semăna atât de bine cu un tunet rău prevestitor. Atunci norul negru a scuturat un săculeț brodat și din el au început să curgă spre mine, cu o tot mai mare viteză, un soi de mărgăritare. Erau reci și produceau răni. Mâinile, înghețate, mi s-au desprins de creanga mamă și m-am trezit purtată de vânt departe, tot mai departe. În urma mea norul negru își urla furia și mă chema să adun bijuteriile pe care mi le dăruise.

Nu am privit în urmă, de teamă că privirea lui mă va hipnotiza. Când vântul s-a oprit și am deschis ochii, soarele revenise pe cer, iar câmpul era ocupat de niște animale uriașe, cocoșate, cum nu mai văzusem vreodată. Am crezut că scap de furia lor dacă mă ascund în papucul tău, sub talpa caldă, dar iată că mi-am croit singură drumul spre moarteee…

 

 

Comments
  • Claudia May 24, 2017 at 1:25 pm

    Mă uimeşti în fiecare zi.Ce frumos ai scris! :*

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.