Skip to main content

Am găsit un Nono

În toamna anului trecut, pe când renovam sufrageria, am avut norocul de a găsi un Nono. Cineva îl abandonase lângă o ghenă de gunoi, așa cum facem noi, oamenii, cu toate lucrurile care nu ne mai sunt de folos, așa cum facem cu ființele care nu ne mai pot ajuta, așa cum facem uneori chiar și cu viața noastră, când ne simțim rătăciți, pierduți într-o lume prea mare. Nono al meu era alb și gras. Fusese un răsfățat cândva, dar acum nasul îi devenise albastru de atâta suferință. Avea degerături serioase la degete. M-am întrebat cine a avut inima de a-l arunca, în pragul iernii, atât de aproape de gunoaiele omenirii, cu mirosurile lor fetide, cu putreziciunea care le cuprinde pe nesimțite, cu aspectul lor jalnic, de inutilitate mizerabilă.

Stătea pleoștit pe un cuier îmbrăcat în straie de un roșu aprins, și el abandonat străzii. Nono al meu (nu era al meu, dar îmi permit să îi spun așa de dragul cursivității textului) părea, de la distanță, un biet împărat abandonat de supuși, rămas singur în sala uriașă unde doar tronul încărcat de rubine scânteia vesel. M-am apropiat cu prudență de el, neștiind la ce să mă aștept. Putea fi o capcană și, pentru o clipă, imaginația m-a făcut să văd cum titluri de o șchioapă mă transformă dintr-o anonimă într-o persoană celebră: “Bloggeriță ploieșteană surprinsă în timp ce scormonea prin gunoaie”.

Ajunsă la un pas de albul Nono, am întins mâna stângă și l-am apucat de braț. Când s-a simțit învârtit prin aer, a scâncit și s-a îmbățoșat, ca pentru a-mi spune că nu-mi va permite să îl batjocoresc, că a suportat destule umilințe până la acel moment. Confesiunea sa mi-a rupt inima. M-am decis să îl salvez și să îi schimb viața. Când s-a simțit strâns la piept, Nono a vărsat o lacrimă pe gecuța mea, apoi a adormit, ca un copil cuminte. I-am făcut culcuș sus, pe bibliotecă, la înălțime, așa cum merită orice suveran cu pielea albă (oare?).

Domnia lui nu a durat prea mult. Într-o nefericită zi, când toți ai casei aveau treburi de rezolvat pe afară, bietul Nono a fost aruncat în colții dulăului. “Uite, Bruno, îți dăm o jucărie, să nu mai rozi pantofii cât suntem plecați de acasă”. Nono s-a zbătut, a plâns, a implorat. Tuturor le era milă de el, dar parcă mai tare li se rupea inima de puținele încălțări rămase tefere. Așa e viața uneori, crudă, nemiloasă, insensibilă cu ființele neajutorate. Nono a devenit pionul de sacrificiu pe tabla de șah a familiei.

La început a suferit cumplit. Prins în dinți și scuturat dintr-o parte în alta de zeci de ori în fiecare zi, Nono își înghițea umilințele fără să scoată un sunet. Apoi a observat mici schimbări. Câinele îl lua cu el oriunde mergea prin apartament, îl prezenta cu onoruri fiecărui musafir intrat în casă și îl strângea în brațe atunci când dormea, să îi ofere protecție și căldură bietului împărat detronat. Chiar și acum, în timp ce vă spun teribila sa poveste, Nono al meu zace în fotoliu, amețit de atâta plimbare. E îngrozitor de jegos și are o ureche ciuntită, dar încă respiră și îi face viața frumoasă lui Bruno.

Iată-l pe Nono, ursulețul abandonat lângă o ghenă de gunoi de (probabil) un copil care a crescut…

Înainte:

Și după:

Comments
  • Vero January 17, 2017 at 10:53 pm

    Leapşa cu Nono! 🙂
    Poate mai scrie şi altcineva despre vreun Nono! Ar fi frumos! 🙂

    Nono al tău a găsit, după multe peripeţii, o dragoste curată. 🙂 Sper că e fericit. 🙂

    • Vienela January 17, 2017 at 10:55 pm

      Cam chinuit, dar cu siguranta fericit!
      Mi-ar placea sa vad circuland o asemenea laspsa prin blogosfera. 😉

  • Diana January 18, 2017 at 6:51 am

    Ce frumos ai povestit! 🙂
    Bruno-i fericit, Nono e fericit! Asta se numeste “poveste cu final fericit”. 🙂

    • Vienela January 18, 2017 at 12:06 pm

      De-ar fi toate povestile asa… 🙂

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.