Skip to main content

Alunec spre iarnă

Alunec spre iarnă. Privirea îmi este lipită de florile prea lungi crescute în ghivece, la pervazul geamului. Bătrânul mă urmărește și-n ochii lui citesc un soi de înțelegere care mă doare. Nu vreau să mă înțeleagă, să îmi arate că a trăit și el cândva toate astea, că a ieșit din ele cu obrazul șifonat de riduri, cu părul albit de griji, cu sufletul ciuntit de amintiri pierdute. Îmi spune că va fi o iarnă grea. Își freacă palmele crăpate de muncă, de parcă ar vrea să le încălzească, să-i comande sângelui să circule ca altădată, să fiarbă în vene și să erupă vulcanic în cuvinte și fapte ce pot schimba lumea.

Alunec spre iarnă. În jurul meu peisajul se schimbă. Iarba nu mai este prea verde. Frunzele obosite de atâta doinit se odihnesc acum pe asfalt. Lumea le calcă în picioare și ele nici măcar să geamă nu mai au putere. Mă simt ca un om fără țară. Ca o frunză fără putere. Oare și eu am doinit prea mult? Aprind becul și becul e mai chior decât mine. Luminează fără să vadă nimic, insensibil la toate cuvintele adunate în cartea deschisă pentru o clipă, apoi abandonată lângă pat.

Alunec spre iarnă. Prin colțuri crește mucegai. Florile și-au pierdut mirosul. Nu te teme, îmi șoptește cu voce firavă pustiul de afară. Iarna aduce cu sine geruri mari, care fac să înghețe minciuni și dorințe deopotrivă. Aduce cu sine zăpezi care acoperă murdărie și frumos deopotrivă. Când începi să aluneci spre iarnă, toate îți par egale. Nu te teme. Nu ți-a venit rândul încă. Privirea ta încă mai scormonește pe fundul oceanului în căutarea perlelor, gândurile tale încă mai nasc întâmplări neîntâmplate, iubirile tale îți sunt încă vii în amintiri.

Lasă-i pe alții să alunece spre iarnă. Tu oglindește-te în ochi căprui sfredelitori, în inimi inocente care pulsează odată cu inima ta, în palme care se întind pentru a te sprijini când crezi că îți este greu. Nu privi spre tulpina prea mult alungită de dorul luminii, ci lasă-ți sufletul să adulmece aerul curat al unei ierni de poveste. Pictează-ți propriile flori din gheața ce va acoperi pământul și nu uita să le înzestrezi cu miresme cât mai plăcute, mai primăvăratice, mi-a mai șoptit pustiul de afară înainte de a fi alungat cu râsete de un copil din vecini, pentru care iarna e doar prilej de joacă în nămeți.

Alunec spre iarnă. Mă agăț de toamnă cu disperarea înecatului. Alerg haotic de la un copac la altul, îmbrățișându-i. Poate căldura mea îi va ajuta să reziste, să își păstreze frunzele agățate de crengi. Poate că ele vor mai doini puțin, cât să ne amintească tuturor că firul vieții e scurt și fragil. Poate că ne vor mai da timp cât să ne bucurăm de o floare, de-o melodie, de un parfum, de o iubire. Sau poate că ne vor lăsa să alunecăm spre iarnă, dacă vor afla că am trăit fără să apreciem toată frumusețea ascunsă dincolo de mucegai.

Comments
  • Claudia November 20, 2017 at 12:31 am

    Of,Vienela!Atâta tristețe în rândurile tale…e greu să te desprinzi de rădăcini. 🙁

  • Adi3PAS November 21, 2017 at 7:18 am

    Se simte…pana dincolo de cuvinte un spațiu si un timp care parca nu este al tău.

  • […] meu, de nepoții lui Mihai, de enervanta de cumnată-mea, de tot ce am lăsat în urmă. Simt cum alunec spre iarnă nu doar psihic, ci și fizic. Am făcut eforturi supraomenești pentru a munci aici. Ieri a fost […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.