Skip to main content

Ai noștri tineri merg cu Eminescu La steaua

Încă de ieri s-a rupt iar țara în două. Pe de o parte sunt cei ce postează pe bloguri și pe paginile de facebook poeziile lui Eminescu, amintind lumii că a existat și ne-a îmbogățit, că îi respectă opera, iar de cealaltă parte sunt cei ce judecă, spunând că nu este normal să ni-l amintim numai în zilele în care se împlinesc n ani de la nașterea sau moartea lui. Dreptatea este undeva la mijloc, aș spune eu, împăciuitoare. Este normal să ne amintim de marele poet, este normal să cunoaștem măcar câteva poezii scrise de el, este normal să nu facem asta doar la ceas aniversar sau pentru a părea culți.

De ce unii dintre cei care se cred adulți aruncă astăzi cu vorbe grele asupra celor ce au îndrăzneala de a posta poezii scrise de Eminescu? Doar pentru a părea interesanți? Doar pentru a fi contra valului? A devenit o rușine aprecierea poeziilor scrise de Eminescu? S-au gândit vreo clipă că tot ei sunt cei care ieri (și mâine vor face același lucru) se plângeau de copiii și profesorii țării, de lipsa de cultură și educație, de superficialitate și indolență? Dacă noi, adulții, nu le arătăm copiilor, măcar în zilele aniversare, că Eminescu a existat și încă mai este apreciat, ei, copiii, de unde să ghicească, mai ales că sunt bombardați de mizerii din toate părțile?

Da, Eminescu a existat (15 ianuarie 1850- 15 iunie 1889), a trăit în această țară, a scris poezii extraordinare, unele încă neînțelese pe deplin, și ne-a lăsat moștenire teme de gândire și mândria de a ne fi născut pe același pământ cu el. Nu este, nu trebuie să fie o rușine să ne amintim de el și de opera sa, măcar de două ori pe an.

Ai noștri tineri

Ai noștri tineri la Paris învață

La gât cravatei cum se leagă nodul

Ș-apoi ni vin de fericesc norodul

Cu chipul lor isteț de oaie creață.

 

La ei își cască ochii săi nerodul,

Că-i vede-n birje răsucind mustața,

Ducând în dinți țigara lungăreață…

Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

 

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:

Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele

Și viața lor nu și-o muncesc- și-o plimbă.

 

Ș-aceste mărfuri fade, ușurele,

Ce au uitat pân și a noastră limbă

Pretind a fi pe cerul țării: stele.

 

La steaua

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

 

Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre.

 

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie.

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, și nu e.

 

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmărește încă.

 

Comments
  • vavaly January 15, 2014 at 10:43 am

    ei, chiar zilele trecute mă gândeam că a devenit “cool” să nu îţi mai placă poeziile lui Eminescu, să îl desconsideri şi să îl desfiinţezi. Şi nu mă refer aici la noi, oamenii de rând, ci chiar la scriitori şi lietarţi sau cum s-or mai numi ei.
    eu îi citesc copilului poezii de Eminescu pentru muzicalitatea lor şi pentru mulţimea de cuvinte frumoase şi o fac şi în zilele când nu e vreo zi a poetului. de fapt cartea de poezii stă pe dulapiorul din camera lui tot timpul alături de alte cărţi de poezii şi poveşti pentru el.
    va trece şi curentul ăsta, sunt sigură. e doar un val ce va trece ca valul (tot vorba poetului). pentru că , după cum se vede din prima poezie aleasă de tine, actualtatea de azi e aceeaşi cu cea de ieri.

  • Adrian Manea January 15, 2014 at 11:58 am

    Ce bine ar fi să avem acum în generaţiile tinere ceva din focul şi hotărârea Generaţiei Paşoptiste şi a celor de după… până la Unirea cea Mare!!! Dacă Eminescu ar scrie azi probabil că poezia lui s-ar transforma într-un recviem!!!

  • psi January 15, 2014 at 12:10 pm

    eminescu a existat. a fost un vehement ziarist, redactor al timpului, iar publicistica sa acidă a deranjat pe mulţi dintre politicienii vremii. eminescu a fost un mare iubitor al limbii române, astfel că întâlnirile sale cu prietenii la capşa (caragiale şi vlahuţă) aveau drept rost şi desluşirea şi dezlegarea graiului nostru.
    eminescu a fost poet? cel mai mare poet al nostru? sau a fost “făcut” poet de către cei care l-au închis în clinica doctorului şuţu ca să-i închidă gura? şi mă întreb mai cu seamă pentru că, în mod curios, eminescu nu a publicat în timpul vieţii decât un singur volum, poesii, în chiar anul de debut al bolii sale, volum îngrijit chiar de către cel care a regizat şi internarea sa, în acelaşi an, titu maiorescu.
    departe de mine gândul de a contesta valoarea scrierilor sale. dar mă întreb câteodată, fără să am vanitatea de a afla şi răspunsul… unde este adevărul?
    şi am să îţi las în dar poezia scrisă înaintea morţii sale- viaţa şi stele în cer au fost găsite în buzunarul lui, în acea fatidică zi de iunie.

    Viaţa
    Când aud vreodată un rotund egumen,
    Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,
    Povestind că viaţa e calea durerii
    Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
    Mă întreb: ,,Acesta poate ca să ştie
    Cum este viaţa, cum cată să fie?.”

    Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,
    Varsă raze slabe pasurilor mele,
    Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi,
    Vorbe, râs şi plânset sună în urechi;
    Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
    Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte.

    Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,
    Vezi o fată care pune aţă-n ac;
    Faţa ei e slabă de-o paloare crudă,
    Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,
    Degetele repezi poartă acul fin:
    Ea îşi coase ochii într-un tort de in;
    Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,
    Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.

    La ce oare dânsa s-a născut pe lume,
    O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
    O sărmană umbră, orfană şi slabă,
    De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă?
    Din zori până-n noaptea neagră şi târzie
    O vezi printr-o albă perdea străvezie
    Cum mereu lucrează… ş-abia pâne goală,
    Frig şi insomnie, lacrime şi boală.
    Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
    E că de-ncetează lucrul… foamea-ncepe.

    Negustoru-şi pune pânzele-nainte,
    Lucrul scump şi harnic unor ceasuri sfinte,
    El are briliante pe degete groase
    Din nopţile celor care pânza-i coase;
    Desface ducesei, c-o galantă grabă,
    În cusut în lacrimi de o mână slabă:
    Pânze moi în care se ţesură zile,
    Vederea şi somnul sărmanei copile,
    Albe ca zăpada ce cade în fulgi;
    Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.

    Când îţi trec prin minte acestea, copilă,
    Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă:
    Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ţii bine minte
    Pe nefericita, dulce şi cuminte,
    Fără nici un reazem, care nu aşteaptă
    Decât moartea care singură e dreaptă…

    În această viaţă de mizerii plină
    Singura-i amică este o albină,
    Rătăcită ­ ce ştii cum ­ în strada veche.
    Glasul îi pătrunse la a ei ureche,
    Deschizând fereastra, să intre o lasă
    Între flori să doarmă şi să-i stea în casă.
    Se iubiră cele două proletare:
    O insectă-umană, una zburătoare.

    Fata stând pe gânduri, vesela albină
    Cu galanterie de buze-i s-anină,
    Ca şi când i-ar zice: ,,Au nu ştii tu oare
    Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?
    Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfântă,
    Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncântă”.

    *

    Într-o zi, copila moare: se-nţelege,
    Moartea numai ştie mânile să lege.
    În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă
    Era adâncită, însă tot frumoasă.
    I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin
    Ce nobil transpare din giulgiul de in!
    Fereastra-i deschisă: primăvara plină
    Pătrunde printr-însa; dar biata albină
    În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
    Încunjură capul şi guriţa moartă;
    Ea zboară aproape şi tot mai aproape,
    Şi vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape…

    Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen,
    Cu foalele-nchise şi obrazul rumen,
    Povestind că viaţa e calea durerii
    Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
    Mă întreb: ,,Acesta poate ca să ştie
    Cum este viaţa, cum cată să fie?”

  • Silavaracald January 15, 2014 at 1:34 pm

    Aș îndrăzni să răspund eu la întrebarea lui psi.
    Da, Eminescu a fost poet, nu l-au făcut alții așa. Unul mare. Poate nu chiar un geniu, cum a fost considerat în timpul comunismului, dar unul de care istoria literaturii române nu poate face abstracție.
    Iar faptul că nu a publicat decât un volum în timpul vieții… Nici Kafka nu a publicat. A făcut-o un prieten al lui căruia îi lăsase manuscrisele cu rugămintea de a le arde.

  • Radu January 15, 2014 at 2:18 pm

    “Si pentru ca toate acestea
    Trebuiau să poarte un nume,
    Un singur nume,
    Li s-a spus
    Eminescu.”

  • Javra January 15, 2014 at 2:34 pm

    Din păcate, de multă vreme poezia nu mai e apreciată la justa ei valoare, iar dintre cei atraşi de ea puţini au studiat suficient pentru a compune. Poezia are canoanele sale, iar simpla rimă rămâne fără valoare, dacă acestea nu sunt respectate.
    Am văzut şi prin blogosferă “poeţi” de acest gen. Atât le mai rămâne: să uite şi de Eminescu.

  • psi January 15, 2014 at 6:23 pm

    slvc, mulţam. ai spus ce aveam eu pe suflet. 😀

  • Vladimir January 15, 2014 at 6:31 pm

    Mie mi se pare complet lipsit de importanta daca Eminescu si-a scris poeziile sau a facut-o altcineva. La fel cum nu-mi pasa daca Shakespeare si-a scris piesele. Eu sunt fericit ca ma pot bucura de ele. Nu ma intereseaza catusi de putin cum a fost omul, politicianul sau barbatul Eminescu/Shakespeare. Nici daca si-au asumat vreun credit in mod necinstit. Tot asa mi se rupe ca Mozart era afemeiat si betiv sau Einstein misogin. Nici nu vreau sa stiu. Nici nu e relevant. Pe mine ma intereseaza cum ma face opera lor sa ma simt/sa gandesc. Fiindca contributia lor la zestrea umanitatii n-a fost nici sifilisul, nici misoginismul si nici betiile. Ci opera. Omul din ei e irelevant.

  • Propoziții cu neam și ne-am | Iubesc Viaţa January 16, 2014 at 8:24 am

    […] ianuarie 2014, se împlinesc 164 de ani? Oare ne-am schimbat cu ceva noi, ca neam, de când a scris poezia Ai noștri tineri? Nu mi se pare… Poate cineva să mă […]

  • elly weiss January 28, 2014 at 10:16 pm

    Eu am ales sa fac o paralela intre invatamantul de azi si cel vazut pri ochii lui Eminescu. M-am izbit de niste neintelegeri legate de text din cauza sindromului celor cateva randuri… 😉

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.