Skip to main content

Adăpostiți în șanț

Tata trebuie să afle neapărat cât de rău și obraznic este Răzvan, cât ne deranjează pe toți când vrem să ne jucăm. Astăzi mi-a furat preșulețul pe care mi-am pus jucăriile. Degeaba m-am supărat și am plâns, că nu i-a păsat. Știe că ai mei sunt la serviciu, că nu e nimeni acasă care să îl ia de urechi. Vorbesc cu sora mea și cu Florin, vecinul de la parter și ne decidem să plecăm la Crângul lui Bot, unde lucrează tata, să îi explicăm cât de tare ne deranjează Răzvan.

Sunt cea mai mare dintre ei și știu că trebuie să am grijă, să nu pățim ceva pe drum. Am mai mers la Crângul lui Bot de câteva ori, însă cu mașina, nu pe jos. Am niște papuci făcuți din sandalele de anul trecut. Le-am tăiat baretele, așa cum fac toți copiii. Mâine voi primi o altă pereche de sandale, unele mai frumoase, ca pentru o fetiță de aproape șase ani, care curând va pleca la școală. Ieșim din oraș grăbiți, cu lacrimile șiroind pe obrajii înfierbântați de supărare și de caniculă.

Sper să nu ne rătăcim. Din câte îmi amintesc, drumul nu se ramifică, ne poartă singur până la destinație. Problema o reprezintă camioanele imense care trec în viteză pe lângă noi, făcând hăinuțele să fluture de parcă ar fi prinse de vreo tornadă. Florin are la un moment dat o idee genială: de câte ori vom vedea un camion cum se apropie, să ne trântim în șanțul de pe marginea drumului, ca nu cumva să fim suflați sub roțile uriașe. Procedăm așa cum ne-a învățat Florin, care este cu un an mai mic decât mine, dar foarte isteț. Acum nu îmi mai este frică de camioane. Stau ascunsă în șanț până când trec de noi.

Problema este că trec prea multe și după vreo zece minute de mers mai mult târâș suntem epuizați, murdari și ne este sete. Dar continuăm să mergem înainte, să ne aruncăm în șanț și să ne ridicăm, de parcă toata viața am fi făcut asta. La un moment dat îmi trece prin cap că tata s-ar putea să nu fie prea încântat văzându-ne la poarta unității, murdari și cu urme de lacrimi pe obraz. Dar nu pot da înapoi acum, când deja am trecut de jumătatea drumului. Înaintăm și simțim că soarele nu mai arde cu tot atâta putere, semn că e trecut de mult de prânz. Începe să se vadă pădurea. Mai avem puțin, dar parcă picioarele nu vor să ne mai asculte.

Sora mea plânge. I s-a rupt bareta la un papucel. Îi dau papucii mei și merg desculță prin praf. Uneori mă înțep în pietricele, dar nu scot un cuvânt. Nici ea nu merge prea bine. Papucii mei îi sunt mari. E obosită și nu vrea să se mai arunce în șanț când trec mașinile. Deodată, văd un autobuz care oprește lângă noi. Îl văd pe tata coborând. Ne ia de mâini și ne urcă în mașină. Nu ne spune nimic rău, dar citesc în privirea lui că nu îmi va fi prea bine, odată ajunsă acasă…

Comments
  • pop romy December 17, 2013 at 11:07 am

    Frumoase amintiri 🙂

    • Vienela December 17, 2013 at 11:10 am

      Tu iti mai aduci aminte faza asta? 🙂

      • pop romy December 17, 2013 at 11:13 am

        Daaa,acum mi se pare frumos,dar atunci,nu prea 🙂

        • Vienela December 17, 2013 at 11:15 am

          😀 Am impresia ca a mai fost cineva cu noi, dar nu stiu cine… Parca Siviu sau Lore…

          • pop romy December 17, 2013 at 11:17 am

            Daca nu tii tu minte,eu nici atat 🙂

          • Vienela December 17, 2013 at 11:19 am

            😀

  • Adriana December 17, 2013 at 11:10 am

    …ce idei aveati si voi! Copiii caută totdeauna solutii inedite. Dacă ai sti ce amintiri am si eu cu sandale rupte cand ţi-era lumea mai dragă…..
    Nu vreau să mă gandesc ce mustruluială zdravănă aţi primit …după….hmmm…

    • Vienela December 17, 2013 at 11:14 am

      Si cand ma gandesc ce simplu ar fi fost sa ii dam un telefon sau sa mergem la mama la servicu, ca lucra in oras… :))))
      Despre sandale… nici nu mai stiu cate perechi mi s-au rupt in cele mai importante clipe ale vietii… :)))
      Sora mea nu, ca era cea mica si nu patea niciodata nimic… 😀

  • Gabriela December 17, 2013 at 11:11 am

    Cate ganduri au copiii si cum stiu ei rezolva situatiile de viata? Bine ca nu s-a intamplat nimic grav. Murdaria se spala iar copiii care nu se murdresc deloc, nu stiu ce e aia copilarie. Ce ma amuza pe mine aventurile acestea, de care nici eu nu am fost privata, cand am fost mica! Eu imi amintesc cum m-am urcat cu sora mea, pe hornul casei ca ne-a zarit directorul scolii, ce locuia tocmai in capatul strazii. 🙂 Cand ma gandesc acum ma ia groaza, ca puteam sa cadem in horn. Dar cate nu fac copiii, doar pentru ca le vine o idee si impulsul lor e mai puternic decat instinctul de conservare?

    • Vienela December 17, 2013 at 11:16 am

      Nici noi nu am avut vreo zi normala in copilarie… As putea scrie sute de articole pe tema asta… :))))
      Pe horn nu ne-am urcat, ca nu aveam… 😀

      • Gabriela December 17, 2013 at 7:29 pm

        Nici nu stii ce ai ratat. Ce frumos e sa vezi lumea de la inaltime! 😀

  • pop romy December 17, 2013 at 11:18 am

    Cred ca daca aveam horn ,ne urcam si acolo 🙂

  • pop romy December 17, 2013 at 11:26 am

    🙂 🙂

  • Floarea bunica December 17, 2013 at 11:35 am

    Cam lung drumul pentru niste copii.Dar,raman amintiri de neuitat.

    • Vienela December 17, 2013 at 12:08 pm

      Intr-adevar, amintirile sunt de nepretuit…

  • Radu December 17, 2013 at 12:04 pm

    🙂 Eu am venit pe lume adus cu tancul la maternitate. O zăpadă timpurie de noiembrie m-a pus în această situaţie. Peste doar 3 ani, la inundaţiile din 70 am fost salvat în ultima clipă după ce doream să dau iama într-un borcan cu dulceaţă de trandafiri de la bunica.
    Peste doar şase luni eram în vârful celui mai mare nuc din curtea grădiniţei!
    Ehe, şi multe alte păţănii! 🙂

    • Vienela December 17, 2013 at 12:09 pm

      Ha, ha, pe blog cu ele, Radu! Pune amintirile la vedere, cu lux de amanunte, sa le vada toata lumea. 🙂

      • Radu December 17, 2013 at 12:48 pm

        Sunt mai pudic de felul meu! 🙂

  • alma nahe December 17, 2013 at 12:55 pm

    Aţi fost în expediţie! 🙂 Eu aveam vreo 7-8 ani şi mama plecase la Bucureşti, făcea nişte analize şi stătea la nişte prieteni de familie, cărora le aveam adresa şi numărul de telefon. Acolo era şi numărul de telefon. Ţin minte că tata nu venise acasă o noapte, şi eu, neştiind unde e, am sunat la numărul ăla, dar n-a răspuns nimeni. Atunci, m-am dus dimineaţa la o băbuţă -prietenă de-a mea – de la parter şi i-am zis că îmi trebuie bani de bilete de tren, că mă duc la mama. Şi am minţit-o că a rugat-o chiar mama, fiindcă tata nu a venit acasă. Şi ea m-a crezut şi mi-a dat. Ţin minte că soţul ei, şi el foarte în vârstă, ţinea contabilitatea la mai multe firme şi mi-a ţinut o teorie, în schimbul împrumutului despre economii. :))
    Am luat bilet şi am plecat după-amiaza, undeva pe la ora 5, cu adresa în buzunar, la ora 8 seara eram în Bucureşti. Am întrebat ce autobuz iau spre adresa respectivă, mi-a zis cineva că-s 14 staţii sau 15, şi cum ştiam să număr, m-am pus pe numărat. Trebuia să ajung în Lacu Tei, pe lângă Circ. Şi am ajuns. Numai că se făcuse întuneric tare, deja, se făcuse de ora 9. Şi am scos adresa şi am început să caut scara. Numai că nu am găsit-o, ceva era putred în Danemarca. M-am fâţâit pe-acolo, m-am uitat pe listele cu nume, numele familiei unde stătea mama nu era. Între timp tata, ajuns acasă nu ştia să îi spună mamei mele unde sunt şi nici în ce zi plecase, dat fiind faptul că lipsise. 🙂
    Aşa că…revin la mine, acolo, în întuneric, dezamăgită de mine, că nu reuşeam să găsesc scara şi m-am aşezat pe o bancă în parc. De nicăieri a apărut un ţigănoi, care m-a întrebat ce caut singură în parc, dar eu am improvizat şi i-am zis că mama se uită de la fereastră şi că stau la aer. Şi el a plecat atunci. Ţrecuse de 10 şi jumătate şi gândeşte-te că era pe timpul lui Ceauşescu, nu prea se stătea pe-afară până la ora aia.
    Şi cum stăteam eu aşa, am auzit la un moment dat : “la revedere, tovarăşa Director” şi am ridicat privirea. Dintr-o maşină neagră, a ieşit o doamnă în alb, cochetă şi foarte frumoasă. Am crezut că am adormit şi visez. Numai că puteam să merg, căci m-am ridicat aproape instantaneu şi am alergat către ea şi am început să plâng. Ea s-a şi speriat.
    I-am povestit ce şi cum, printre lacrimi, m-a luat la ea. Ţin minte că avea un fecior de vreo 15 ani, foarte chipeş, m-am îndrăgostit de el pe loc. Am băut o cacao cu lapte împreună, timp în care zâna mea bună a descoperit că numărul pe care îl aveam era al ei şi cum telefoanele erau în derivatie pe-atunci(adică puteai asculta ce zice vecinul cu care erai cuplat pe acelasi fir), i-a venit ideea să inverseze cifrele şi a dat eract peste familia Malczanek, unde trebuia să ajung eu. Noroc chior. :))
    Ansamblul de blocuri era în formă de U şi eu eram pe dreapta lui U, către parc, iar ei stăteau pe stânga lui U, către case, unde fusesem, dar scara era greşit scrisă la mine şi de-asta nu găseam eu.
    Ne-am întâlnit la baza lui U, eu cu zânica de mână şi ţin minte că i-a zis mamei mele: “Să n-o certaţi! Este cea mai curajoasă fetiţă din lume!”
    Şi-a plecat, nu înainte să mă îmbrăţişeze şi să-mi spună să-mi păstrez curajul şi pentru când am să mai cresc.
    Şi gata…totul e bine când se termină cu bine. Mama nu m-a certat. Nici tata.
    Am adormit în braţele mamei mele visând probabil multe zâne şi mulţi pitici. 🙂

    • alma nahe December 17, 2013 at 12:59 pm

      Scuză-mi repetiţiile ori greşelile aferente de tastare, mi-a fost lene să recitesc în dreptunghiul ăsta mic de la comentariu. :)))

  • coco December 18, 2013 at 11:08 am

    hmmm…am si eu amintiri cu sora mea, unele te tavalesti de ras!

  • Intuneric December 18, 2013 at 11:19 am

    Drum bun, ciresari! 😀

    In alta ordine de idei, nu toti copiii taie baretele la sandale… Sau poate nu-mi amintesc eu sa fi avut sandale cand eram pici.

  • Ciufulici December 18, 2013 at 10:06 pm

    Iată ca ai mărturisit, în sfârșit, povestea de care mi-ai spus mie!
    Am pățit și eu ceva asemănător, pe la 3 ani, dar distanța era mai mică circa 1 kilometru. Dar poate altă dată.

  • elly weiss December 19, 2013 at 10:16 pm

    Numai traznai faceati :))
    In copilarie am facut putine lucruri ciudate sau care sa merite sa fiu certata si poate si batuta. Cum spuneam mai devreme, cand veneam ude de la sanius ne mai servea mama cate o palma. Eram atat de ude incat puteai stoarce apa din hainele noastre 😉

  • Javra December 21, 2013 at 11:23 pm

    Cea mai frumoasă partidă de fotbal de care îmi amintesc a fost în zăpadă de un metru.
    Îţi dai seama cam cât de uzi puteam fi… Pe atunci n-aveam posibilitatea să pierdem timpul pe calculator, precum copiii de azi.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.