Povestea micuţului Ralph şi a neamului său de cacadu
-Bunicooo! Bunico, vino repede la noi dacă vrei să îl mai vezi o dată pe unchiul Henry! L-au găsit în această dimineaţă în iarba din livada de meri, împuşcat în cap şi în piept! Lângă el zăceau nea George şi tanti Susan, morţi şi ei.
-Măi copile, îţi arde de glume proaste ţie? Vezi că te spun maică-tii şi nu mai pupi mâncare adusă cu trudă de la câmp!
-Bunico, nu glumesc, bunico! L-au împuscat! E mort, mort de-a binelea!
Bunica priveşte rătăcită în jurul ei, parcă aşteptând o infirmare a spuselor lui Ralph. Copilul ei, cel mai frumos şi mai isteţ dintre copiii ei, nu poate fi mort! Cum ar putea să creadă că nu îl va mai vedea nicicând, că nu îl va mai auzi cântând, că nu îi va mai mângâia pletele negre?
-Copile, dar nora mea, soţia lui Henry, unde este?
-Se ceartă cu poliţiştii care vor să îl ducă la autopsie, să caute gloanţele şi să îi cerceteze ADN-ul, ce o mai fi şi ăla… Ştii, cum au făcut cu mine când eram mic… Ce spaimă am tras când mănuşa neagră m-a prins cu forţă şi m-a scos din scutecele calde, când mama nu era acasă…
-Da, copile, ştiu… Ei spun că ne vor binele, că vor să ne protejeze, dar bunicii mei povesteau că acum mulţi ani, pe vremea când centura cerealieră a Australiei nu apăruse încă, pădurile erau doar ale noastre, apele erau ale noastre, fructele tot ale noastre… Încet, încet, pădurile au fost tăiate, în locul lor au crescut blocuri înalte şi câmpuri pline de grâne, iar noi am fost nevoiţi să ne mutăm, să căutăm mâncare în locuri mai îndepărtate de casă. Copiilor noştri le era foame, le era frig şi noi am fost nevoiţi să furăm din livezi şi din lanurile de grâu, să ne facem case în oraşe… Cântecele noastre vesele s-au transformat în doine… Mulţi au murit de foame sau de frig…
Au rămas cei puternici, cei rezistenţi, cei isteţi, cei ce s-au adaptat noilor condiţii. Dar australienii erau supăraţi pe noi, spuneau că le distrugem recoltele, că le furăm avutul şi ne pândeau cu puştile încărcate. Ne vânau fără milă… Alţii s-au îndrăgostit de frumuseţea noastră şi ne-au întins capcane, să ne prindă. Ne-au luat în casele lor urât mirositoare, ne-au închis în celule cu gratii, ne-au cerut să ne înmulţim, ne-au vândut în pieţe, ca pe nişte bieţi sclavi ce eram.
Văzând că sutem tot mai puţini, autorităţile au decis că s-a mers prea departe şi au creat organizaţii care să ne protejeze. Ne înregistrează, ne ştampilează, ne cercetează ADN-ul, ba chiar ne repară casele, să avem unde să ne înmulţim, unde să ne creştem odraslele. Au ajuns să se certe între ei pentru noi, după ce tot ei ne-au adus în această situaţie! Au instituit pedepse grele pentru cei ce ne omoară sau ne fură copiii, dar li se permite în continuare să ne sperie, ca să fugim. Unde să mai fugim, maică?
Bătrâna cacadu cu coada albă îşi şterse cu aripa o lacrimă ce aluneca spre ciocul alb, îi şterse nepotului ochii frumoşi, acoperiţi de ochelari roşii, îi atinse în treacăt ciocul negru şi îşi luă zborul spre fiul ei Henry, ce zăcea mort în iarba din livadă. Nepotul Ralph o urmă trist, înfiorat de povestea dureroasă a neamului său.
Povestea micuţului Ralph şi a neamului său de cacadu
Noi, oamenii, distrugem habitatul celorlalte vieţuitoare, apoi ne mirăm şi ne supărăm că ne invadează spatiul. Încercăm să le îndepărtăm, pentru a ne salva recoltele şi suntem pedepsiţi de lege pentru asta. Care credeţi că ar fi soluţia ideală?
S-ar putea să îți placă și alte povești de pe blogul meu:
Sa ne oprim odata din interventiile pe care le facem in natura. Vom ramane singurile vietati de pe planeta in ritmul acesta. Nu cred ca o sa ne placa prea mult asa.
Of, cum stii tu sa sensibilizezi oamenii pentru plante si pasari la care ei nici nu se gandesc in goana lor nebuna prin viata! Solutia ar fi sa ne oprim, sa nu mai gonim asa si sa ne mai uitam in jurul nostru, sa regasim natura si firescul lucrurilor.
Am rămas mută de admitaţie.Foarte frumos,Vienela! Şi tot pe atât de adevărat! Suntem niştre monştrii, clar…
Oricâte astfel de poveşti emoţionante vor fi scrise, unii oameni tot nu vor înţelege cât de rău fac naturii…:(
Foarte frumos şi sensibil textul acesta!
Ca specie suntem departe de a înţelege ecosistemele Terrei. Poate doar în situaţia în care existenţa noastră va fi în pericol, doar atunci vom gândi altfel! Ne mai trebuie foarte multe rotaţii în jurul soarelui…
Stau si ma intreb daca mai exista vreo solutie…insa ma indoiesc! :(
Superba poveste! Si adevarata, chiar suntem distrugatori ai mediului inconjurator!
Povestea e grozavă, dar ce ţeapă am luat ! Pe la început mă gândeam că vorbeşti de Regina Angliei, ia uite frate, ce-mi fluieră mintea!…
Iniţial crezusem că povestreşti ceva SF.
Soluţia ar fi să ne mulţumim cu spaţiul pe care-l ocupăm deja, că e destul, şi să lăsăm şi pe restul să trăiască pe lângă noi.
Nu ma pot gandi la solutia ideala atata timp cat nu am in minte decat cat de frumos ai creat povestea asta….
Eu gandesc numai la nivel mic. Gandesc ca nu trebuie sa rupem florile, nu trebuie sa facem focul in padure, sa ne aruncam ambalajele pe jos si sa ucidem animale din placere, la vanatoare.
O poveste cu final neașteptat. Îmi plac poveștile care mă surprind. :)
Dezvoltare inseamna si distrugere. Solutii prietenoase cu mediul exista, dar sunt gasite scuze economice. Si oricum, acolo unde omul simte ca agreseaza, e bine sa bata in retragere!
Cred că uităm prea des de conştiinţă, în timp ce arareori renunţăm la egoism. . . Dacă ar veni nişte extratereştri, să ne trateze exact cum tratăm noi animalele, am înţelege mai bine.
Ce poveste frumoasa, desi cu sfarsit cam trist.
Da, aşa e. Şi aş vrea, dacă se poate, să se gândească cineva şi la români.
Poate îi ocroteşte şi pe ei cineva… Poate, parlamentul…
e un cerc vicios din care nu prea avem cum sa iesim. dar eu cred ca e datoria noastra sa protejam animalele, din moment ce noi le-am invadat teritoriile. macar atat sa facem
Lacomia omului nu va disparea… Nu stiu daca se va schimba ceva vreodata…
Mi-a placut tare mult povestea ta. Cred ca noi, oamenii, am uitat cum e sa fim umili. Doar pentru ca am evoluat in cea mai inteligenta , vorba vine, si puternica, la fel de vorba vine, rasa de pe planeta, nu ar trebui sa uitam ca speciile pe care le distrugem sunt mai multe ca noi si ca pana la urma au fost aici inaintea noastra… Din pacate, la scara mondiala, nu ne vom schimba atitudinea dintr-o data.