Skip to main content

Moșmoană și mormoană

Una dintre mătușile mamei mele obișnuia să mă certe ori de câte ori mergeam la ea, în vacanțe. Susținea că sunt biet copil răsfățat de la oraș, cu apă în vene (în loc de sânge, firește). Hai, moșmoană, hai! striga la mine când avea impresia că mă mișcam prea încet sau că ezitam să pun mâna pe anumite lucruri, să fac anumite munci. O spunea cu drag, sperând să “facă om din mine”, dar pe atunci eu nu simțeam decât batjocura cu care mă atingea acel cuvânt necunoscut – moșmoană.

Aveam probabil vreo 11 – 12 ani când, într-o discuție cu fetele din clasă, am auzit de cineva că este mormon. În mintea mea, scânteia a licărit imediat. Convinsă fiind că e vorba despre o greșeală, am înlocuit în gând cuvântul mormon cu moșmon, l-am trecut la feminin și am ajuns imediat la moșmoana cu care mă teroriza mătușa. Fericită că am intrat în rândul lumii, le-am spus fetelor că și eu sunt la fel ca “mormonul” respectiv. (more…)

Despre www.dyfashion.ro

Magazine online sunt tot mai multe și acesta este un lucru foarte bun, cred eu. Putem găsi aproape orice produs pe internet, îl putem cumpăra la prețuri de multe ori mai mici decât în magazinele fizice și scăpăm de drumurile obositoare, economisind timp important. Mi s-a întâmplat de multe ori să cumpăr de pe internet produse pe care nu știam unde să le caut prin oraș, la fel cum mi s-a întâmplat să cumpăr produse care (mai mult ca sigur) nu se găsesc în magazinele fizice de pe la noi. Dacă la început oamenii au fost destul de precauți în privința comenzilor online, acum au înțeles că nu există nici un risc atunci când cumpără și au luat cu asalt magazinele. În funcție de nevoile și preferințele fiecăruia, desigur.

Doamnele și domnișoarele s-au îndreptat către fashion în primul rând, așa cum bărbații s-au îndreptat către magazinele de piese auto. Am făcut o simplă generalizare aici, dar am convingerea că puține femei pot rezista să nu intre într-un magazin online cum este www.dyfashion.ro. (more…)

Semnul din palmă

Cu ochii ieșiți din orbite de dorință, cu glas răgușit, el îmi șoptește în noapte:

-Lasă-mă, numai puțin lasă-mă!

Tac, prea copleșită de lava fierbinte ce stă să erupă. Îl simt cum își strecoară mâna iscoditoare pe mijlocu-mi subțire, simt cum carnea îmi e strânsă între degete aspre, încleștate de poftă trupească. Gem. Mă las moale în voia lui. Atingerile îi sunt de foc. Mă înfierbântă și mă ard. Gem iar, puternic. Sărutul animalic ne aduce sânge pe buze. Nu avem nimic uman în noi. Suntem doar un vălmășag de carne tăvălindu-se pe sub salcâmul bătrân. Pentru o singură clipă mă întreb dacă pădurea știe ce facem. Apoi uit și mușc iar. Înfig unghiile în carne. Urlu.

În timp ce cobor dealul, simt un disconfort în palmă. Pipăi și smulg țepul înfipt în piele.

-Vei fi a mea pe veci, răsună în întuneric vocea lui. Râd, înveselită de idee.

-Și soțul meu ce crezi că va spune? O fi el cam pămpălău, dar sigur nu va permite ca femeia să-i fie tăvălită prin fâneață de puștanii satului. (more…)

Timp irosit

(Martie) Sunt frântă de oboseală. Simt că trupul mă va trăda și se va prăbuși dacă nu îi acord odihna la care speră. Poate nu voi muri, cum am auzit că au pățit alții din cauza oboselii și a stresului, dar nici bine nu îmi va fi. Las orice treabă și mă ascund în penumbra dormitorului. Întinsă în pat, cu pleoapele coborâte peste ochii înroșiți, îmi golesc mintea. Aștept să vină somnul. E un moment unic, irepetabil și inexplicabil. Prin gând îmi trec în viteză frânturi de imagini fără vreo legătură cu viața mea reală, ca într-un film dat pe repede înainte. Ar putea ieși un articol bun din ceea ce mintea îmi permite să văd acum. Uit că sunt obosită. Cobor din pat. Mă apuc de scris. Degetele aleargă fără zăbavă pe tastatură, împinse de teama că, nefiind transformate în cuvinte, imaginile s-ar putea pierde pentru totdeauna în neant. Scrisul îmi alungă orice urmă de oboseală. Întind pe nerăsuflate covor de cuvinte pe aproape opt pagini de word. (more…)

Ce gătim în weekend?

Toată copilăria mea a stat sub semnul meselor duminicale încărcate de bucate alese. Dacă nu plecam pe undeva, sigur până la prânz aveam casa plină de musafiri. Unele duminici erau mai liniștite decât altele. Ne adunam toți în bucătărie și ne împărțeam treburile în așa fel încât să putem găti rapid și bun, cât mai bun. Au zburat acele vremuri parcă mult prea repede. Ajunsă pe picioarele mele, am descoperit că duminica trebuie să fie ziua de odihnă, nu de robotit prin bucătărie, dacă vreau să fiu aptă de muncă în următoarea săptămână. Dacă am invitat musafiri, am făcut-o pentru începutul weekend – ului. La fel și dacă am gătit sau dacă am plecat la plimbare. Duminica e zi de odihnă, de leneveală, de ronțăit fursecuri și de urmărit filme / citit cărți.  (more…)

Jucărie pentru câine

Din seria “Mami de Bruno și ideile ei tâmpite”:
Îl așteptam pe Mihai să iasă de la kaufland. Plictisiți de atâta nemișcare și toropiți de căldură, eu și câinele zăceam pe iarbă (verde de la vest), la umbră. La un moment dat m-am gandit că ar trebui să preiau inițiativa, să inviorez puțin atmosfera. M-am ridicat din iarbă, am rupt un con de brad (con mic, verde, crud) și m-am gândit să îl arunc în sus, apoi să îl șutez, să se poată juca Bruno cu el. Toate bune și frumoase până la partea cu șutul. Eu nu-s mare fotbalist, dar de obicei figura asta îmi iese perfect.

Câinele, credincios și mereu atent numai la mine, s-a băgat prea aproape tocmai când conul aruncat în sus cobora vertiginos spre piciorul meu. Impactul a fost atât de puternic încât eu m-am ales cu o durere de picior, iar câinele cu buza spartă. A rămas o clipă uimit, neștiind ce se întâmplă (doctore) și de ce, apoi s-a comportat ca și cum nimic nu se întâmplase, deși buza îi sângera. L-am luat în brațe și i-am spus de mii de ori că nu am vrut, că am doar idei tâmpite uneori. Pur și simplu uitasem că el rar se uită la jucărie (more…)

Cum mă mențin tânără și frumoasă

Tot mai multă lume mă întreabă cum reușesc să mă mențin tânără și frumoasă. Iata că a sosit momentul să vă dezvălui câteva dintre secretele mele, chiar dacă ele nu sunt potrivite pentru oricine și nu oricine le poate încerca.

Firea mea timidă mă silește să stau departe de evenimentele unde aglomerația devine sufocantă. Prefer întotdeauna să mă distrez de una singură, să dansez la bară, să fac gimnastică, să mă ating în locuri intime, să îmi spăl și masez fiecare părticică a trupului. Există și momente când las teama și rușinea deoparte pentru a participa în mod activ: atunci când se pune masa. Deviza mea în viață, “Nu se pune nimeni între mine și mâncarea mea“, s-a dovedit până în prezent a fi cel mai bun mod de a-mi păstra frumusețea, de a uimi lumea cu rotunjimile mele apetisante. (more…)

Fidel / ă unui singur stomatolog?

Vreme de vreo 20 de ani, mama a mers periodic la același medic stomatolog, ori de câte ori a avut vreo problemă. Atunci când prietenele o întrebau, îl recomanda cu mare căldură, însă omul era deja bătrân și rar accepta pacienți noi. Avea două cabinete stomatologice: unul într-un sat uitat de lume, și altul aici, în oraș, în propria lui casă. Erau alte timpuri. Dacă ar mai profesa astăzi, probabil cineva l-ar filma pe ascuns și l-ar face vedetă pe youtube sau, mai rău, l-ar reclama imediat pe la cine știe ce comisii. Nu putea lucra fără să fumeze. Îl deranja teribil mirosul împrăștiat de dantura stricată, la fel cum îl deranjau și mirosurile medicamentelor pe care le folosea pentru anestezie. Era stomatologul care lucra permanent cu țigara în gură și pacientii acceptau fără să crâcnească, cel mai probabil pentru că lucra extraordinar de rapid, de ușor, de bine. (more…)

Urme pe nisip

Merg de mult timp pe nisipul aspru ce îmi înțeapă tălpile. Frânturi dintr-o viață imaginară îmi trec rapid prin fața ochilor obosiți, făcându-mă să cred că totul ar putea fi doar un vis urât, că mă voi trezi și nisipul va fi cald, și moale, și primitor. Valurile plâng și ele alături de mine. Totul e vremelnic în lume. Privesc în spate. Nisipul păstrează urme de pași. Refuz să arăt lumii cât chin am îndurat pe acest drum.

Mă rog de vânt să sufle cu putere, să șteargă orice urmă din nisip. Vântul adie, dar nu le poate face să dispară. Mă rog de păsările cerului și ele coboară, pășind cu grijă printre scoicile sparte, dar tot ce pot face este să își lase urmele alături de ale mele. Mă rog de valurile mării și ele îmi spun că au puterea de a șterge urmele de pe nisip, dar nu a sosit încă vremea. Mă rog de întuneric să le ascundă, însă chiar și pentru el e prea devreme. (more…)

Amurgire

Să urci treaptă cu treaptă, copile, până când ajungi în vârf. Acolo este locul tău de drept și doar acolo vei găsi darurile pe care ți le-a pregătit viața. Nu îți va fi ușor urcușul, dar stăruința te va servi cu credință și te va duce întotdeauna spre mai sus, spre mult doritul succes. Cuvintele înțelepte ale mamei l-au urmărit întreaga viață, motivându-l când îi era greu. A urcat odată cu soarele, tot mai sus pe cerul existenței. Uneori a întâlnit stânci dificil de escaladat, alteori a zărit cu coada ochiului prăpastia ce abia aștepta să îl înghită. Dacă s-a temut, nu a spus nimănui. A continuat să urce, pas cu pas, treaptă cu treaptă, scările vieții.

Pe la jumătatea distanței a observat un lucru ciudat: soarele nu putea ține pasul cu el. Pe măsură ce pașii îl purtau tot mai sus, uriașul galben ce străjuia cerul își pierdea strălucirea, se lăsa mai jos, tot mai jos, înspre o banală amurgire. Tare i-a mai bătut inima în piept de mândrie. Să nu te dai bătut, copile! Să-i depășești pe toți! Să cucerești vârful, copile!  (more…)